Statul ne-a intrat în case, ne controlează fiecare aspect al vieții. Se va retrage, când totul se va termina?

Izolările interminabile și stingerile pe care le parcurgem reprezintă o extensie fără precedent a puterii statului, care va lăsa negreșit urme îngrijorătoare odată ce pericolul va fi depășit, în detrimentul libertăților individuale. 

Deci, iată-ne cu o foaie de parcurs pentru sezonul de sărbători. Conducătorii noștri și-au explicat pomelnicul de noi constrângeri în fața unor țări care au demisionat. Nu mai suntem nici măcar surprinși de gradul lor de precizie și de natura lor incredibil de intruzivă. Meniul autorizat pentru Ajunul Crăciunului este aproape stabilit prin decret. Când va veni momentul să facem un bilanț al acestei pandemii, va fi necesar să numărăm decesele și imensa datorie publică de rambursat. Dar vom realiza, de asemenea, că locul individului în societatea noastră a fost dat peste cap. Autonomia noastră va fi făcut obiectul unei duble regresii, atacată de aparatul de stat și amenințată de dependența noastră față de oferta câtorva companii mari.

Anunțurile guvernamentale amintesc irezistibil de începutul cărții Supraveghează și pedepsește unde Michel Foucault, după ce amintește fiecare etapă a torturii lui Damiens, stabilește regulile unei închisori în care fiecare moment al zilei, de la trezire până la culcare, este riguros planificat. Interdicțiile, distincțiile subtile și orele de școlarizare cu care suntem obișnuiți acum fac ecou la ceea ce denunță Foucault ca fiind noutatea de la sfârșitul secolului al XVIII-lea: dispariția torturii tradiționale în favoarea tehnologiilor infinit mai subtile pentru controlul oamenilor.

Statul ne-a intrat în case, se furișează în paturile noastre și vine la masa noastră. În ce măsură va avea loc refluxul, odată ce pericolul se va termina?

Este dificil să nu se vadă în aceste decrete, stingeri, aplicații de monitorizare și prescripții igienice repetate, noi avatare ale dispozitivelor de supraveghere și control. Statul a venit la noi acasă, se furișează în paturile noastre și vine la masa noastră. Din romanul Darkness at Noon de Arthur Koestler, știm această idee conform căreia individul trebuie șters în favoarea colectivului.

În ce măsură va avea loc refluxul odată ce pericolul se va termina – dacă va trece? Stările de urgență, normele de urgență și măsurile tranzitorii au tendința nefericită de a dura. Obiceiurile administrației sunt greu de pierdut. Ce va rămâne, după criză, din ceea ce îndrăznea să existe în afara statului? Teatre private, săli de expoziții independente, ansambluri muzicale private sunt pe butuci. După atâtea luni de închidere forțată, ce ofertă culturală vom găsi, care să nu fie aprobată și subvenționată direct de Ministerul Culturii? Criza a favorizat mai mult ca niciodată reducerea ofertei culturale la produse subvenționate. Încă din anii 1950, economistul german Wilhelm Röpke a avertizat împotriva exceselor Statului, devenind un „gardian colosal” în fața unui om „redus la condiția unui animal harnic parcat în grajdul statului”. Realizând „o centralizare progresivă a deciziei și responsabilității și o colectivizare crescândă a condițiilor de prosperitate și a modului de viață al individului”. Am ajuns acolo.

Autoritățile publice au pus stâpânire pe cetățean 

Furiei de reglementare a unui stat care își tratează cetățenii ca pe niste copii, îi răspunde presiunea companiilor care trăiesc din dependența noastră față de ele. „Corporațiile” sunt marii câștigători ai crizei, dovadă fiind capitalizările lor de piață care ating niveluri fără precedent. Ele își bazează modelul economic pe capacitatea de a ne manipula cele mai primare instincte: mecanismul recompensei aleatorii ne face dependenți de „like-uri”, înclinația noastră de a fi atrași de tot ceea ce se întâmplă nou în mediul nostru ne permite să ne umplem de notificări, rețelele sociale ne mobilizează cu îndemânare tendința noastră naturală de a relaționa, de a ne preocupa de privirea celorlalți și de apartenența noastră la grupuri. O mână de giganți devin furnizorii noștri aproape exclusivi de produse, comunicații și divertisment. Ne petrecem toată viața de veghe în fața ecranelor pe care ei le controlează.

Acapararea noastra de către autoritățile publice și dependența noastră față de GAFA sunt doar două fețe ale aceleiași monede. Röpke, din nou, arată că pierderea sensului favorizat de consumerism duce la dezvoltarea cererilor colective, cu alte cuvinte stimulează cererea pentru dezvoltarea Statului-Providență. Acesta din urmă fiind el însuși producătorul acestei boli existențiale, prin distrugerea comunităților naturale și dispariția culturii umaniste, se pune în mișcare un cerc vicios formidabil, în favoarea statismului. Istoricul de artă american Bernard Berenson deplânge această sărăcire interioară, ca pericolul real care amenință societatea noastră: „Nu mă tem de bomba atomică. Dacă civilizația noastră este amenințată, este mult mai amenințată de plictiseala pe care o trezesc dispariția inițiativei personale și apetitul pentru riscuri dintr-un stat totalitar”.

Individul din secolul 21 este un stăpân înrobit de slujitorii săi. El are doar titlul de dominant, ca acei regi marionete care domnesc teoretic, dar nu au putere. Complet dependent de slujitori și supus capriciilor lor, singurele sale satisfacții sunt plăcerile pe care aceștia vor să-i le ofere. Pe parcursul acestei crize, din păcate, individul va fi absent.