Condiția omului alb în societatea neo-rasistă este similară cu cea a evreilor din Germania nazistă, susține eseistul Drieu Godefridi

În ultimul său eseu, intitulat “Stampilat”, lucrare despre neorasismul de stânga în secolul XXI, eseistul belgian Drieu Godefridi combate noua doctrină rasială din jurul „privilegiului alb” și a „teoriei critice a rasei”, și, în special, pe Robin DiAngelo, autorul cărții White Fragility. Pentru el, noile norme sunt în mod inerent rasiste atunci când îi judecă pe „albi” și vinovăția lor numai pe baza culorii pielii lor. Interviu pentru Causeur.

Causeur: Robin DiAngelo, autorul cărții White Fragility, un mare critic al „rasismului sistemic”, pe care îl analizați în eseul dumneavoastră, consideră că „nimeni nu este nevinovat de rasa lui”. Ce vrea să spună prin asta și de ce credeți că este o eroare?

Drieu Godefridi: Susținătorii neorasismului contemporan evoluează într-o structură teoretică pe care o calific drept mitică, în sens strict. Hrănindu-se cu aproximările lui Herbert Marcuse, ei au făurit o serie de concepte – privilegiul alb, rasismul sistemic, fragilitatea albă – la capătul cărora, în sistemele noastre, un om alb este întotdeauna privilegiat ca om alb, oricare ar fi ideile lui, viața lui, angajamentul lui. Din acest motiv, „Nimeni nu este nevinovat de rasa lui”, așa cum scrie DiAngelo – o eroare sub forma unei propoziții care rezumă perfect neorasismul contemporan. Când îl prezinți pe alb păstrând doar culoarea epidermei, el încetează să mai fie om, personalitate. Este doar o piele „bântuită” de „sistem”!

Dar ce vrei să spui prin „neo-rasiști”?

Întrucât criteriul final și unic al teoriei critice a rasei este culoarea pielii, ideologia este rasistă în sens strict. Ea este uneori numită „rasială”; rasismul s-ar baza pe ura față de celălalt, când rasismul este doar exaltare de sine. Eroarea amiabilă trebuie văzută în lumina scrierilor neo-rasiste, nu a prezentării lor în ziarele ca Liberation și The Guardian. Scrierile sunt pline de dezgust față de «omul alb», esențializate și fanteziste, așa cum erau cele despre evrei. Trimit cititorul sceptic la « Mediocre », publicat de Ijeoma Oluo în 2020, unul dintre cele mai de succes reportaje despre ura rasială de după « La France juive », publicat de Édouard Drumont în 1886.

Cei pe care îi clasificați drept neo-rasiști ​​par obsedați de comerțul cu sclavi americano-european. Dar amintești în cartea ta că „albii” au fost, timp de secole, ei înșiși sclavi. De ce se prefac cei „rasializați” că nu stiu acest lucru?

Ura te face orb. Cuvântul sclav provine din termenul latin medieval sclavus, care înseamnă „slav”. Sensul a alunecat spre „sclav” în secolul al X-lea, marele secol al sclavilor, în care arabii din Africa de Nord, musulmanii din Anatolia și europenii au înrobit populații vaste de slavi. „Acești slavi ai Europei Centrale și de Est, creștinii ortodocși”, explică istoricul francez Alexandre Skirda, „considerați eretici și lipsiți de „suflet”, [sunt vânduți] lumii musulmane în perioada dintre secolele VII – XVIII.

Astfel, actualii sârbi, bulgari, români, moldoveni, belaruși, ucraineni și ruși vor fi capturați mai întâi de franci și scandinavi; în cele din urmă, tătarii din Crimeea vor continua comerțul cu sclavi în numele Imperiului Otoman; un fenomen care va afecta în total milioane de victime. Veneția îsi făcuse o specialitate în transportul de încărcături complete de sclavi albi din estul Europei în Anatolia musulmană și de la Marea Neagră până în nordul Africii.

Venețienii „erau lacomi de această sursă specială de venit”, explică istoricul englez Peter Akroyd, deoarece profitul pentru fiecare articol era considerat a fi de 1000%. Au vândut ruși și chiar greci creștini sarazinilor. Bărbații, femeile și copiii erau cumpărați sau capturați în regiunea Mării Negre, inclusiv armeni și georgieni, înainte de a fi expediați la Veneția, unde erau vânduți în Egipt, Maroc, Creta și Cipru. Au vândut băieți și tinere, drept concubine.”

În originea sa etimologică, istorică și rasială, sclavul desemnează așadar rasa slavă. Slavul este alb. Acest lucru ne reamintește în mod convenabil că sclavia este o parte integrantă a istoriei umane, în fiecare dintre componentele sale civilizaționale și că practicarea sclaviei nu este apanajul nimănui.

Compari condiția omului alb din grila de lectură a neo-rasiştilor cu cea a evreilor din Germania nazistă. Nu este excesiv?

Categoriile pe care se bazează neorasismul sunt identice cu cele ale rasismului național-socialist: esențialism, responsabilitate colectivă, responsabilitate de-a lungul veacurilor. Din acest punct de vedere, paralelismul este perfect. După cum a remarcat recent intelectuala Pamela Paresky în Sapir, A Journal of Jewish Conversations, „Teoria critică a rasei pune evident o problemă specială pentru evrei, care reprezintă aproximativ 2% din populația americană. O proporție mult mai mare de evrei decât de ne-evrei merg la universitate. Evreii reprezintă o mare parte a câștigătorilor unor premii importante, cum ar fi premiile Nobel. În 2020, șapte dintre cei mai bogați douăzeci de americani erau evrei. Practic, în fiecare industrie și instituție americană majoră, evreii ocupă roluri de conducere disproporționate față de numărul lor demografic general. Când succesul, oricare ar fi el, devine semnul perversității – ceea ce a fost cazul în rasismul național-socialist, așa cum este și în neorasismul de astăzi – ura invidioasă își arată botul urât.

Condoleeza Rice, fost ministru de externe al lui George W. Bush, invitată la emisiune „The View” a lui Whoopi Goldberg, a dărâmat teoria critică a rasei (CRT), vorbind despre segregarea inversă împotriva albilor. Crezi că acesta este semnul unei anumite treziri în Statele Unite în fata iluziilor CRT sau ar trebui să ne așteptăm să trăim cu aceasta teorie în următorii 30 de ani?

În 1989, a căzut Zidul Berlinului și în același an s-a născut neo-rasismul și ideologia de gen. Ideologia este nemuritoare. Asistăm, cel puțin în Statele Unite, la „integrarea” gândirii neorasiste, care a preluat școlile și a făcut titluri în presa de stânga. Nu știu care va fi finalul acestei reinventări a urii rasiale, într-un format al «binelui ». Ceea ce știu este că fiecare om bun, de dreapta sau de stânga, indiferent de culoarea lui, trebuie să lupte cu înverșunat această ideologie rasistă, antisemită, odiosă și regresivă.

La sfârșitul secolului XX, construisem cu grijă o societate post-rasială, pentru a scăpa definitiv de monstruozitățile nazismului. Nu mai trăiam ca „albi”, ci mai presus de toate ca ființe umane. Ești îngrijorat că, printr-o piruetă a istoriei, aceste mișcări neo-rasiste ne vor trimite înapoi în „cele mai întunecate ore ale istoriei noastre”?

Îi invit pe toți, pe bună dreptate, să păstreze rațiunea. Rațiunea este ceea ce ne face oameni. Trebuie să lupți cu ura, fără a pierde controlul și fără a cădea la nivelul adversarului. „Am un vis că cei patru copii ai mei vor trăi într-o zi într-o națiune în care nu vor fi judecați după culoarea pielii, ci după caracterul lor”, spunea Martin Luther King în 1963.