Darwin sau Steve Jobs. Masacrul prin selecție naturală sau reinventarea vieții prin geniu?

Dilema universală: nevoi de bază sau supraviețuire? Pentru a traduce într-o formă mai tehnică: salvarea vieților sau economie? Și cum găsești echilibrul dintre cele două? Între vânători și culegători? Fiecare națiune o dezbate în felul său în aceste zile. „Ieșirea din izolare” este o problemă de viață și moarte, o problemă de ideologie. Aproape că ia aceeași amploare ca o dezbatere despre înviere în Evul Mediu.

Pe aceasta alegere dificilă se grefeaza rapid ideologi de toate tipurile: liberali, comuniști, suveraniști, radicali și chiar religioși. Unii spun deja, cu convingerea dată de amintirea recesiunilor sau a prăbușirilor globale, că este inutil să salvăm mii de vieți care nu vor avea miile de locuri de muncă și miile de salarii care garantează un acoperiș deasupra capului, educația, distractia și economiile de dinainte. Pentru alții, a muri din cauza contaminarii este viitorul cel mai rău pe care îl pot avea, iar izolarea, chiar dacă ne pune în pericol de foamete ne lasă cel puțin speranța unei zile in care vom depăși dezastrul și vom reconstrui lumea de după.

Aceată perioadă stranie ne aduce în minte cea mai preistorică întrebare, cea mai veche formă de frică. Miliarde de ființe care ezită în pragul peșterii ancestrale, să se aventureze să mănânce sau să rămână acasă pentru a nu fi mâncate (de virus). Sub forma unor icoane moderne putem spune că este un duel format din două mari figuri ale modernității noastre: Charles Darwin și Steve Jobs. Masacrul prin selecție naturală sau reinventarea vieții prin geniu? Soarta sau ingeniozitatea? Natura sau omul?

Riscul convertit în martir. Doar religiosii fanatici au găsit răspunsul fals potrivit: ei continuă să se roage, să îngenuncheze sau să se închine în grup, în mod clandestin sau în văzul tuturor, în țările lumii. Concluzia lor radicală și foarte veche este că viața este un virus în sine și că singurul mod de a o vindeca este să moară și să meargă în Rai sau la Dumnezeu. Riscul este transformat în martir dacă nu într-un test de selecție, virusul provine de la Dumnezeu și la el ne întoarcem, să ne rugăm înseamnă să vindecăm iar sufletul nu poate fi contaminat. Vechea inoculare care mai are și azi succes, uneori la popoare întregi. Găsim acolo amintirea acestei simple reguli care dorește ca, pentru a inventa o religie, este necesar să fii singur (într-un deșert), dar, pentru a o crede, este necesar să o fie exercitata în grup. În consecință, izolarea este aproape opusă religiei fundamentaliștilor, impune dispersia oilor și sfârșitul turmei esențiale pentru apariția transcendentului.

Dar despre noi, oamenii facturilor și telecomenzilor? Alegere dificilă. Este posibil să credem că izolarea este o reinvenție a dictaturii, o pierdere a drepturilor, o rătăcire a strategiilor conducătorilor noștri, știm că legea salvează vieți, dar și că imobilitatea ucide pâinea, vânătoarea și culesul .

Deci ce să facem? Să căutăm, să încercăm. O lume moare, o alta se apropie și, între cele două, apar ființe mascate. Ei sunt poporul universal al deposedatilor.

Deceniul va fi cu siguranță cel al profeților și al colapsologilor. Meseria lor suferise în ultimele secole de concurența confortului, certitudinilor și a pozitivismului vechi, care revendicau contrariul apocalipsei. Astăzi, odată cu întoarcerea fără precedent a sfârșitului lumii, profesia va reveni cu siguranță și mai puternică. Va fi mai ușor să fii profet sau să găsești unul decât să împarți o bancă publică cu o persoană anonimă. Meseria asta are nevoie de atât de puțin, doar de impasul și fricile noastre.

Sursa: Le Point