Charlie a rămas fără replică. Nu înţelegea cuvântul – „Rupătorule!” – dar simţea că Golf îi adusese o jignire gravă.

Profitînd de tăcerea lui Charlie, motanul a început, pe un ton domol, ceva ce semăna cu o poveste: „Pe acoperişul lumii se petrec lucruri care ne pot părea la fel de stranii precum le par lor cele din văgăuna noastră. Când Golf a spus „rupătorule”, crezând că-l insultă. i-a făcut lui Charlie un compliment. În Tibet, rupătorii sunt ceea ce noi am numi, până la un punct, medici legişti – unii foarte iscusiţi. Ei se află în slujba onorabilului, seninului Maestru al Morţii. Acolo, oamenii se învârt ca hamsterii în Roata Renaşterilor. Dar, la vremea cuvenită, învelişul de carne trebuie aruncat ca o haină veche, roasă de prea multă purtare. Când culorile aurei pălesc şi dispar, sufletul nemuritor se zbate să părăsească trupul şi cere să fie ghidat din Lumea Iluziei spre Marea Realitate unde îl aşteptă o viaţă nouă. Chinurile morţii nu sunt altceva decât chinurile naşterii la o nouă existenţă. Un lama stă la căpătâiul celui care s-a stins şi strigă triumfător, încurajându-l: „Eşti mort! Continuă!”.

Lima era îngrozită: „Vă rog frumos, să nu mai vorbim despre toate lucrurile astea sinistre! Vă rog din suflet…”.

A contrat-o India, aproape indignată: „Ce poate fi sinistru în moarte? E singura certitudine a vieţii”. Şi l-a îndemnat pe motan să-şi continue povestea, deşi era evident că asta şi voia să facă.

„…Morţii nu pot fi înmormântaţi în piatră, nici încineraţi fiindcă acolo fiecare surcea e preţioasă. Haina de carne e aşezată în poziţie de lotus, apoi strânsă ca un cort şi transportată pe lespedea unde s-au adunat deja vulturii în cerc, aşteptând solemni (până când rupătorii îşi fac treaba) să se repeadă…”.

L-a înterupt Delta, bătând din aripi pe deasupra lor: „Înţeleg că, înainte de plecare, mai avem o dilemă – vulturii sau viermii?”.

Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook