Întrebându-i dacă în bizara lor aventură îi mână spaima că habitatul lor – bibliotecile – va dispărea, maestrul Honza, scotograful, nu aştepta un răspuns, pentru că a continuat: „Aţi spus că sunteţi nişte cuvinte care vorbesc între ele. Frumoasă metaforă! Cunoaştem cu toţii puterea tămăduitoare a cuvântului. Vă sunteţi unul altuia duhovnici, cum spun creştinii ortodocşi, confesori, cum spun catolicii. Deduc, deci, că sunteţi un fel de grup de terapie itinerant…”.
Echo l-a întrerupt vehement: „Am ieşit din biblioteci pentru că suntem singurii care pot salva lumea, cu ce am adunat. De fapt, prin noi memoria umanităţii e deja salvată de momentul în care inteligenţa artificială va reseta tot. Răsfoieşte-ne şi vei găsi în mintea noastră toate cărţile care s-au scris vreodată…”.
„Înţeleg că aţi şi salvat lumea”. Vocişoara maestrului Honza n-avea nici urmă de ironie. „Mai e de făcut un singur lucru – să vă salvaţi pe voi. Vă atrag atenţia cu deosebit respect că îmi păreţi foarte fragili. Oricând, oricine vă poate scoate bibliotecile din cap”.
India părea neîncrezătoare: „Cum aşa?”.
„Mă mir de întrebare. Pe unul dintre rafturile bibliotecilor voastre trebuie să fie şi operele complete ale lui Schopenhauer. Ia căutaţi. Zice pe undeva, citez din umila mea memorie, <viaţa e o afecţiune temporară cu o soluţie permanentă>. Asta nu vă dă de gândit? Şi ar mai fi ceva. Aţi nimerit locul cel mai nesigur de pe pământ, el însuşi pământ: Golemul”.
„Nesigur? Adică periculos?”. Întrebarea Indiei a rămas suspendată deasupra capetelor celorlalţi unsprezece.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook