Motanul era aşezat din nou pe umărul drept al Angrosistei de Belele şi se temea că bătrâna i-a fixat acel loc pentru totdeauna. Devenise şoimul ei în vânătoarea care urma să înceapă. Căruciorul s-a pus în mişcare şi troncănea înfiorător pe caldarâm.
Era convins că în Alep nu vor avea dever. Cine să-şi vândă amintirile, când doar atât le mai rămăsese. Oamenii îşi făcuseră sălaş în ele. Prezentul era o rană deschisă, viitorul fusese şters de pe faţa pământului. Strigătul Angrosistei – „Aaaaaaaalte Zaaaaakhen!” – suna sinistru de inutil.
Ca şi când i-ar fi citit gândul, bătrâna i-a şoptit: „Trebuie să ajungem la Moscheea Milostivirii, sub al treilea minaret mic, înainte de a se întuneca. Acolo ne aşteaptă un prinţ al minţii care ne va scoate de-aici”.
Kedi efendi era atât de tulburat, încât a reuşit să înjghebe cea mai stupidă întrebare în situaţia dată: „Câte minarete are moscheea?”.
„Două înalte şi patru mici”.
Fireşte că răspunsul nu-i folosea la nimic. Ar fi vrut să ştie cine era acel prinţ al minţii care îi aştepta şi încotro urma să-i ducă, însă i se părea necuviincios s-o descoase. Şi-apoi erau cu toţii în mâinile ei.
În cărucior se stărnise o oarecare vânzoleală. Cei doisprezece păreau că se ceartă. De sus, motanul nu auzea decât nişte exclamaţii a căror noimă îi scăpa.
Kilo pusese laba pe carte, o pipăise îndelung şi nu-i venea să creadă. Era aceeaşi cu cea pe care o veghease în spitalul cărţilor, până s-o vadă dându-şi duhul într-un norişor de fum.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook