Trecuseră pe cerul din Pisicopole, zburând spre apus, ca un cârd de becaţe – cei unsprezece, motanul, Angrosista de Belele şi căruciorul ei hodorogit.
Sultan Altan, de pe acoperişuri, a apucat doar să murmure melancolic începutul unui verset din Sura Vacii: „Fiecare se îndreaptă către o zare…”.
Yavuz Paşa, tartorul Coperţilor Negre, care îi confundase cu un stol de stele, făcea calcule complicate şi murmura rugăciunea imamului Al- Husein: „Binecuvântează-mă prin a Ta judecată, ca să nu îndrăgesc grăbirea acelor lucruri pe care Tu le-ai întârziat şi nici amânarea acelor lucruri pe care Tu le-ai grăbit…”.
Tahir, porumbelul umflat în pene, se odihnea în vărful unui chiparos, îmbătat de mireasmă, bucurându-se şi dând slavă Celui de Sus – a câta oară? – că n-a învăţat alfabetul. De când Bibliotecarul Eretic îi citise din „Firida luminilor”, rămăsese cu multe lucruri nelămurite. De pildă, „cerul intelectului”. Se întreba dacă, în iscusinţa lui neîntrecută, zburase vreodată până acolo.
Rabbi Lempel, care se tâlcuieşte Rabbi Luminiţă, în odăiţa lui de pe malul de vest al Cornului de Aur, plină de funii cu zahăr, îi număra în gând pe cei care tocmai trecuseră în zbor şi, într-un tărziu, a găsit ce căuta, a înţeles că lipseşte Delta. Şi-a repetat, până când a adormit, o frază din Cartea Mirărilor: „Uite-i cum zboară prin aer şi nu au pe ce să se aşeze…”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook