Pentru cine cunoştea Alepul, nu cicatricele adânci căpătate în războiul civil îl schimonoseau, ci altceva ce nu observai de la bun început. Oraşul îşi pierduse sufletul. Patina pe pojghiţa prezentului, se bătea dintr-o parte în alta, ca o fereastră uitată deschisă.
Traversau un oraş al surzilor, unde strigătele Angrosistei de Belele – „Aaaaaaaalte Zaaaaakhen!” (lucruri vechi) – se izbeau de ziduri, întorcându-i-se în gâtlej.
Toate astea îi aminteau motanului de jurnalul unui mare scriitor angoasat, veşnic în pragul sinuciderii, care în tinereţe îşi propusese să scrie două cărţi şi atât: o geografie a Ţării Nicăieri şi o istorie a celor care n-au schimbat lumea. A murit penibil, de bătrâneţe, fără să se apuce de niciuna. De pe umărul drept al Angrosistei, motanul simţea că străbate Ţara Nicăieri şi se gândea că ar fi cel mai potrivit să-i scrie geografia. Cât despre istoria celor care n-au schimbat lumea, începuse s-o asimileze ca pe propria istorie.
„Ştiu la ce te gândeşti”, i-a şuierat bătrâna. „Arde toate cărţile!”.
Motanul, zis Kedi efendi, zis Tatăl Căutării, a zâmbit. Angrosista de Belele rostise o replică celebră. A fost scuturat însă imediat de frisonul pe care îl simţea ori de câte ori era pe cale să descopere un adevăr bine pitit. Dacă Angrosista vorbea în citate, dacă împrumuta cuvintele câte unui personaj, înseamnă că ea însăşi era un personaj, căruia trebuia doar să-i descopere Autorul. Fireşte, recunoaştea pios că el şi cei doisprezece apostoli ai săi aveau deasupra dumnezeul lor – Povestitorul. Cui se închina bătrâna nu-i era clar încă. Şi dacă, smucită şi zănatică aşa cum o ştia din Pisicopole, n-a înţeles bine ce-a vrut să spună Autorul?
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook