Pe asfaltul curat al minţii lui Echo a apărut primul desen. L-a cercatat îndelung. Nu era sigur dacă i-l trimisese Maharalul însuşi, dacă era semnul mult aşteptat, sau îl conturase încordarea cu care îl aştepta. Ori, pur şi simplu, era imaginea care îl tulburase totdeauna: sperietori într-un lan.
În cap i-au năvălit toate sperietoarele de ciori pe care le cercetase vreodată şi s-au aliniat ca să fie trecute în revistă. Căutase în fiecare dintre bibliotecile unde se ghiftuise un tratat despre ele şi, fiindcă nu găsise nimic, a avut ideea să-l scrie el. S-a luat cu viaţa şi a tot amânat.
Acum, când avea în faţa ochilor minţii atâtea sperietori, care îl priveau la rându-le, era mai convins ca oricând că nu sunt brutale şi proaste, ci pătrunse de importanţa misiunii lor. Puteai recunoaşte locul în care fuseseră înfipte după straiele de talcioc. În ele se adunaseră ghem mesaje despre oamenii care le-au confecţionat, despre timpul în care au trăit, despre cum trăiseră. Citea în spaima creatorilor lor ca într-o carte de fenomenologie a fricii.
Nici măcar o cioară credulă nu le-ar fi confundat cu oamenii. Fugeau ciorile de ele din milă, fiindcă erau întruchiparea unor minciuni patetice. Scuturi de câlţi.
Echo examina chipuri zgâite şi chipuri fără chip. Cele din urmă erau chiar mai interesante: dedesubtul pânzei chioare, spălăcite, pulsa o fizionomie care se chinuia în fel şi chip să se închege.
L-a fulgerat o idee: „Golemul era o sperietoare!”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook