Pe măsură ce se apropiau de Moscheea Milostivirii, Angrosista de Belele mergea tot mai încet. Nu mai striga, fiindcă nimeni nu voia să se decotorosească de lucrurile vechi. Împingea căruciorul cu capul plecat, de ai fi zis că vrea să se reculeagă înainte de a ajunge. Din buzunarele adânci scosese un hijab negru, mototolit, care îi cădea pe umeri şi obtura vederea motanului. S-a tot străduit să-l dea la o parte ca pe o perdea, dar a renunţat. Era cuprins şi el de un soi de ameţeală mistică – hijabul mirosea a smirnă stătută. A apucat chiar să aţipească puţin şi a visat o carte căreia nu putea să-i citească titlul, pentru că literele îi jucau în faţa ochilor. Şi nu erau nişte litere, ci semne care se scriau şi se ştergeau de parcă le-ar fi scris Demonul Uitării cu coada lui îmbârligată.
Motanul s-a trezit pentru că huruiala roţilor pe caldarâm încetase. Ajunseseră deci la destinaţie, sub al treilea minaret mic al moscheii. N-a mai încercat să dea perdeaua hijabului la o parte, ci a făcut o gaură cât să-l zărească pe acel Prinţ al Minţii despre care Angrosista îl asigurase că-i va aştepta.
Încă nedezmeticit, a ciulit bine urechile. Nimerise în mijlocul unei conversaţii. Bătrâna vorbea încet cu un personaj nevăzut. (Nu era un lucru neobişnuit în Alep ca oamenii să vorbească singuri, pentru că rămăseseră singuri). Angrosista avea însă un interlocutor, doar că privirile motanului nu ştiau unde să-l caute. Şi atunci, pe zidul din faţa lui s-a deschis Coraanl, la sura Credincioşii: „Eu caut la Tine izbăvire de şoaptele demonilor, dar ei întorc spatele amintirii”. S-a închis cum se deschisese, lăsându-l pe motan să se întrebe cine sunt ei.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook