Bravo n-a priceput pe de-a-ntregul explicaţia lui Charlie. Nu înţelegea, de pildă, cine e Doctorul care arunca bombe, dar urma să deducă în zilele următoare, când a descoperit două inscripţii. Era clar că cineva încercase să le răzuiască, dar se lăsase păgubaş. Fuseseră scrise cu sânge la începutul întunecatei primăveri din 2011: „În curând va fi rândul tău, Doctore!” şi „Allah, libertatea, Siria şi nimic mai mult”. Atunci când le-a tradus celorlalţi, la „nimic mai mult” Echo avea lacrimi în ochi.
Plutonul celor treisprezece se stabilise într-o bortă, pe Aleea Lunetiştilor. Le-o alesese Nihaya pe cea mai confortabilă. De-acolo, în fiecare zi, făceau lungi incursiuni de recunoaştere fie în estul, fie în vestul oraşului. Hiena ştirbă îi însoţea de fiecare dată. Făcută să alerge sau să plonjeze fulgerător, şchiopăta deşălat încercând să ţină pasul cu ei. Ura lumina zilei şi-şi ţinea ochii oblici aproape închişi.
Prezenţa Nihayei le garanta o siguranţă deplină, fiindcă orice vieţuitoare din Alep – pe două, pe patru sau pe mai multe picioare – ştia povestea cu umbra hienei care, dacă măcar te atinge, îţi ia minţile şi doar Allah te mai poate înzdrăveni. Nu era de mirare că drumul lor lăsa în urmă o trenă de rugăciuni. Şi pentru că nu există una specială împotriva deochiului de hienă, cel mai des auzeau rugăciunea împotriva viselor urâte: „Stăpâne Atotputernic, fă în aşa fel încât, dacă visul pe care l-am visat e bun, să continue în bine, dar dacă e rău – schimbă-l! Dacă e bun să fie pentru noi, dacă e rău să fie pentru duşmani!”.
Într-o zi, plimbându-se prin vestul Alepului, s-au trezit în faţa celebrului Albarun (Baronul). Lui Echo nu i se uscaseră încă lacrimile de când citise „şi nimic mai mult”, aşa că îi vedea silueta încă în ceaţă.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook