Tatăl Căutării, tolănit în blana Sfârşitului, privea luna e l’altre stelle, şoptindu-le numele, ca şi când le-ar fi chemat să coboare. Undeva acolo trebuie să fi fost şi constelaţia Al-Asad (a Leului), cu coada ei strălucitoare.
Privea cu nesaţ, ştiind că va veni ziua când – aşa cum stă scris în sura „Profeţii” – Allah va stinge stelele şi va împături cerul, aşa cum împătureşti un sul de hârtie plin cu înscrisuri.
Nihaya, hiena ştirbă al cărei nume însemna Sfârşitul, gemea în somn.
În urechile Tatălui Căutării cineva începuse să murmure primele versete ale surei 82, „Ruperea cerului”: „Când cerul se va sfâşia iar stelele vor fi împrăştiate, când mările se vor revărsa şi mormintele vor fi răvăşite, fiecare suflet va cunoaşte ce a pus înainte, ce a pus în urmă…”.
Era copleşit. Simţea pentru prima oară că lumea îl striveşte şi a început să socotească febril ce a pus el înainte şi ce a lăsat în urmă. N-a reuşit să adune decât cuvinte, înspăimântător de multe cuvinte, care acum îl încolţeau, îi rânjeau în faţă ca nişte păpuşi de talcioc mânuite de un ventriloc nebun.
O altă voce, din aceeaşi gură care îi citise din Coran, îi sufla din nou în ureche. Era tot Abu Kutub, Tatăl Cărţilor: „Plec în patria de adopţie a lui Maimonide. Mă duc în Egipt! Vino cu mine să vezi cum mă risipesc în Piaţa Tahrir…”.
„Acolo unde s-a strigat <Libertate!> şi Libertatea s-a făcut că nu aude?” a întrebat timid motanul nostru, Tatăl Căutării.
„Acolo unde s-a arătat al patrulea călăreţ al Apocalipsei”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook