„O cunoşti?”, l-a întrebat Lima.
Kilo privea cartea de parcă ar fi văzut un strigoi.
„O cunosc”, i-a răspuns Limei, privind în pământiul pergamentos al coperţii ca într-o genune. „E Cartea”.
„Nu spuneai că ai văzut-o murind în spitalul cărţilor?”, l-a interogat Charlie.
„Am văzut-o murind în spitalul cărţilor…”, a repetat Kilo şi vocea îi suna ca şi când ar fi vorbit de departe.
„S-o deschidem!”, a propus pragmatic Bravo.
„Inima ei e o poartă zidită…”, a îngăimat Kilo.
Dintr-un salt, Bravo s-a apropiat şi a pus laba pe carte. Kilo s-a aşezat în faţa lui, strigând îngrozit: „Pentru nimic în lume nu trebuie s-o deschidem!”.
Charlie era revoltat: „Cum adică să nu deschidem o carte? Doar suntem şoareci de bibliotecă! Dacă nu noi, atunci cine?”.
Alfa a încercat să-l domolească: „Nu te pripi. Ce scrie pe copertă?”.
I-a răspuns Bravo: „Nu înţeleg ce scrie. Cunosc toate limbile pământului… mă rog, le cunosc pe toate cât să pot citi un titlul. Dar cartea e scrisă într-o limbă care… care nu s-a inventat încă”.
„Ce prostie mai e şi asta? Fireşte că e o limbă care s-a inventat, dacă cineva s-a încumetat să scrie chiar o carte”, a răbufnit India apropiindu-se şi încercând să descifreze semnele stranii încrustate pe copertă. A amuţit însă observând că semnele se scriau singure şi se ştergeau ca să lase locul altor semne.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook