„Fiecăruia după priceperea lui”, aşa promisese Delta că vor fi împărţite mesajele Maharalului, iar Kilo nu uitase asta.
La ce putea să se aştepte? Avea despre el o părere excelentă, prin urmare Kilo se aştepta să primească un mesaj greu şi îşi antrena creierul pentru asta. Fapt pentru care îşi punea sieşi întrebări grele.
Ordonatorul universului e un Ordinator? Dumnezeu e un computer? Şi, dacă Dumnezeu e un computer, atunci diavolul e un virus?
Trebuia să-şi facă mult curaj să continue, chiar dacă nicăieri în Carte, în nici una dintre cele trei Cărţi, nu scria că e interzis să-ţi pui întrebări
Apoi s-a îmbărbătat la gândul „absurdităţii sublime”, sintagma lui Kierkegaard, care n-a fost doar un filosof, ci şi un soi aparte de teolog. Ce definiţie mai completă pentru religie, orice fel de religie, decât „absurditate sublimă”? Ideea vine de la Tertulian, mâncătorul de eretici, (care a sfârşit prin a aluneca el însuşi în erezie) – Credo quia absurdum („Cred pentru că e absurd”). Papa Benedict al XVI-lea nu l-a iertat nici după 1800 de ani, acuzându-l de rătăcirea de a crede împotriva raţiunii, ceea ce e un intolerabil „ism”, fideism.
Ulterior s-au găsit destui care să obiecteze spunând că Tertulian a fost citat greşit, că fraza i-a fost scoasă din context.
Kilo considera însă că e o zicere frumoasă. I-ar fi putut scandaliza pe evrei, i-ar fi putut scandaliza şi pe musulmani, pentru că ei refuză taina întrupării lui Dumnezeu. Dar ce dovadă mai mare de dragoste pentru creatura Sa, decât ca Dumnezeu să Se strângă în Sine pentru a încăpea în lumea omului?
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook