Charlie era convins că toată viaţa îşi alesese visele înainte de a adormi, ca de pe un playlist. Avea în cap un întreg repertoriu de vise clasice şi moderne. Fiindcă trecuse demult de miezul nopţii şi nu prea mai avea timp de somn, a decis să aleagă unul mai scurt.

S-a cuibărit comod în blana hienei şi a început să răsfoiască grăbit. A trecut ca de obicei peste primul vis al faraonului, cel cu vacile slabe şi vacile grase, pentru că nu-i plăceau visele cu animale. Nu s-a oprit nici la visul lui Iacob, deşi ideea de scară poate că l-ar fi tentat. Freud îl enerva pentru că lua visele prea în serios. Ar fi putut să aleagă povestea unui oarecare Artemidor din Damasc, care se jura că într-o noapte toţi locuitorii oraşului avuseseră acelaşi vis care a doua zi s-a împlinit dramatic sub ochii lor deschişi.

Niciodată, de când le visa pe ale altora, Charlie nu s-a gândit să-şi construiască înainte de culcare propriul vis. În cât mai rămăsese din noapte, a început să se gândească serios la asta. Dar ce ar fi putut să viseze, ca să se trezească bine dispus?

Îi zburase somnul tot meşterind un vis convenabil. Incredibil cât de multe mumii mentale avea în cap. O mumie mentală (aşa cum a fost definită de un orientalist mediocru citat de un orientalist strălucit) e un lucru inutil, un personaj nesemnificativ, care îţi rămâne în cap ca un gunoi diafan, atât de gingaş încât nu poate fi răzuit de pe pereţii memoriei.

În noaptea aceea, Charlie n-a mai apucat să viseze nimic. La răsăritul soarelui încă se întreba dacă nu cumva el însuşi devenise o mumie mentală pentru Povestitor.

Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook