Maharalul din Praga, lumina ştiinţei, cununa savanţilor, era mort şi îngropat, şi-a tras concluziile Lima. Însă nimeni n-a dovedit până acum că lumea viilor şi lumea morţilor nu pot comunica. Religiile Cărţii spun că, rugându-ne pentru ei, le uşurăm drumul până la Judecată, ba chiar Judecata le va fi mai blândă proptită în rugăciunile noastre. Pe de altă parte, ei, morţii, ne dau mereu semne, chiar dacă, pe cele mai multe, nu le putem încă citi.
Ce-ar fi viaţa noastră, se tot întreba Lima, dacă dincolo n-ar fi nimic?. Un patetic nonsens. Iar lumea – o corabie în derivă, asemenea velierului „Maria Galante”.
Nu-şi pusese niciodată întrebări fundamentale, dar n-ar fi ratat s-o facă în locul cel mai potrivit pentru asta, vechiul cimitir evreiesc.
Scotocea febril prin biblioteca minţii ei, scoţând de pe rafturi mari autori care vorbiseră despre asta, de la Epicur la Milan Kundera. Nu-i conveneau argumentele lui Epicur, pleziristul idolatru, care îşi îmbărbăta discipolii în faţa morţii spunându-le: „Unde e moartea eu nu sunt. De ce ne-am teme de ceva ce nu vorm percepe niciodată?”.
Prefera explicaţia lui Kundera, fiindcă simţea la fel: „Ceea ce înspăimântă mai mult în privinţa morţii nu e pierdera viitorului, ci pierderea trecutului. De fapt, actul de a uita e o formă de moarte prezentă întotdeauna în sânul vieţii”.
„Cât de adevărat!”, a murmurat Lima. Era prima oară când se încumeta să se întrebe despre propria vârstă. Îi fusese suficientă până atunci fraza lui Nabokov: „Viaţa e o geană de lumină între două eternităţi de întuneric”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook