Acelaşi fluierat obraznic (cum să fluieri într-un cimitir?) i-a întrerupt şi lui Kilo şirul gândurilor. De îndată ce intrase pe poarta vechiului cimitir evreiesc din Praga, îl înmuiase melancolia. Destinul lui – care până atunci jucase, cum spun lupii de mare, ca o goeletă la ancoră pe vreme de hulă – îşi îmblânzise ritmul. Primise de la un celebru spin doctor, în a cărui bibliotecă se oploşise cândva o iarnă întreagă, un sfat pe care aştepta un prilej să-l urmeze: „Nu-ţi pierde vremea ca să îţi serveşti stăpânul de acum, ci pregăteşte-te pentru următorul”.

Dacă ar fi fost să-l creadă pe Delta, urmau să ajungă la Golem. Lui Kilo nu-i era încă prea clar ce avea să se întâmple după aceea, dacă ar mai fi existat un „după”. Iar, în cazul în care l-ar fi resuscitat pe Golem, va deveni acela noul lor stăpân? Cine se naşte cu suflet de slugă, poate învia cu suflet de stăpân?

Lima se străduia să nu se gândească la nimic. Ultimele zile fuseseră tot atâtea prilejuri să-şi ţină imaginaţia în lesă. Cei cu sânge rece n-au imaginaţie, ştia bine asta, şi căuta o soluţie miraculoasă pentru sine.

Angrosista de Belele se aşezase gâfâind lângă un tufiş uscat. Motanul nu coborâse de pe umăr ei drept, cuprins de un soi de torpoare.

Bătrâna spera să se arate Bibliotecarul Eretic şi îşi făcea socoteli cum ar fi putut să înghesuie Golemul în căruciorul ruginit.

Undeva, de pietrele funerare se izbea o pasăre oarbă.

Angrosista construia în minte nişte scripeţi şi surâdea singurei idei, şi aceea împrumutată, care o bântuise tot drumul: „Nu joci niciodată împotriva diavolului, mai ales când el ţine casa”.

Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook