Văzându-i nedumeriţi, Amitra a simţit nevoia să adauge: „N-am vrut să adaug o iluzie în plus la cele din care sunteţi alcătuiţi. În lumea asta nu te poţi ascunde decât adânc în tine însuţi, dar până acolo trebuie să traversezi abisul, vreme îndelungată”.
„Noi n-avem timp să traversăm abisul” i-a mărturisit cu amărăciune Marele Preţios.
Amitra avea o privire încărcată de compasiune, în care sticlea însă tăişul unei întrebări: „Dacă spuneţi că vreţi să salvaţi lumea, de ce fugiţi de ea?”. Şi, pentru că n-a primit nici un răspuns, a continuat: „De fapt, toată povestea asta cu salvatul lumii îmi pare foarte…” (Amitra căuta un cuvânt care să nu-i jignească oaspeţii). „Mi se pare destul de… hazardată. Deşi nu hazardată, ci fără noimă. Şi poate că nu noima i-ar lipsi, ci…”.
Marele Preţios ar fi vrut să protesteze, dacă nu i s-ar fi adunat în gât un ghem de cuvinte care se ţineau strâns unele de altele şi nu-l lăsau să articuleze nimic.
„Nu-i menirea mea să împart soluţii. Dar, dacă priviţi lumea aşa cum este, ca un incendiu uriaş, veţi înţelege că n-aveţi mare lucru de făcut decât să scoateţi din flăcări cât de multe fiinţe puteţi. În primul rând, pe voi înşivă”.
O ascultau pe siameza telepată cuprinşi de un fel de rău de înălţime. În mintea lor vorbele ei erau o maree care le ridica gândurile ca pe nişte bărci, purtându-le de colo-colo, încurcându-le între ele. „Vă sfătuiesc” a încheiat Amitra, să rămâneţi ceea ce intuiesc că sunteţi: mereu o călătorie, niciodată o destinaţie”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook