Charlie şi Bravo îşi găsiseră cea mai potrivită gaură de şobolan de pe întreaga Alee a Lunetiştilor. Să nu vă închipuiţi însă că erau în vizită la vreo rudă îndepărtată. Şoarecii şi şobolanii se evită cât pot. Diferenţa de temperament îi face incompatibili: şoarecii sunt curioşi până la sacrificiul de sine, şobolanii – excesiv de precauţi. Cel mai bine pot explica asta meşterii de capcane. Dar, în Alep, găuri de şobalan se numeau, în războiul de gherilă urbană, spărturile în zid făcute de lunetişti, cât să încapă ţeava unui M-107, dacă erai de partea bună. Vrând-nevrând, ei se aflau de partea bună, fiindcă în scobitura subţire pentru un AK-47 n-ar fi încăput amândoi.
Când i-a descoperit Delta, liliacul sub acoperire, se ciorovăiau pe tema timpului. Despre cum potrivise Dumnezeu ceasurile, la Facerea lumii.
Delta venise să-i convingă să-l roage pe motan, zis Tatăl Căutării, să-i conducă în Mafkat, Ţara Turcoazelor.
„Ce-ţi veni?” nu s-a lăsat păcălit Charlie. „Chiar vrei să mergem în deşert?!”.
„Dacă tot am ajuns până aici, n-ar mai fi decât încă 1.049.600 de paşi!”.
Din spatele aripilor moi ale lui Delta s-a auzit glasul lui Echo, străduindu-se să-i dumirească: „Liliacul crede că acolo nu s-au schimbat lucrurile de pe vremea Patericului Egiptean. Crede că o să-i mai găsească pe ierbivori, asceţii care pasc cât să se ţină în viaţă, pe zăvorâţii retraşi de vii în morminte, pe dendriţii, care nu coboară din crengile palmierilor ca să nu se întineze prin atingerea pământului, pe încremeniţii, care se roagă continuu stând într-o nemişcare deplină, ca nişte statui, pe stâlpnicii, nebuni după Hristos, mereu cocoţaţi ca să fie mai aproape de El…”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook