Rabbi Lempel („Luminiţă”, în idişul galiţian) a scos capul pe fereastră, ca să poată privi cerul din Pisicopole. Aştepta să răsară primele trei stele, semn că începe Shabbatul.

Fiindcă atunci când nu cânta bombănea mai tot timpul, lumea credea că bătrânul vorbeşte singur. Nu era deloc adevărat. Rabbi Lempel îşi găsea mereu câte un interlocutor. Acum, de pildă, certa cercevelele vechi şi îndărătnice.

Apoi a zărit prima stea şi a început să cânte încetişor „Leha dodi”, imnul serii de vineri, cu bucuria cu care îl cântau doar misticii din Sfaed, ieşiţi în procesiune pe străzile orăşelului lor, ochii ţintă spre sud-est, la Marea Galileii.

A simţit din senin miros de furtună, a auzit vântul şuierând în cercevele, dar n-a închis fereastra. Ciudat, şi-a zis, adulmecând aerul. Fusese o zi tihnită de sfârşit de vară, nimic nu prevestea această furtună uscată.

În lumina fulgerelor a văzut un smoc de iarbă, i s-a părut că vede nişte pietre funerare care se îndoiau precum copacii, o inscripţie veche pe care n-a avut timp s-o descifreze, şi imediat un soi de hambar – o dărăpănătură demnă, o coşmelie orgolioasă.

A înţeles că i se perindau prin faţă imagini din vechiul cartier evreiesc al Pragăi şi gândul l-a dus imediat la Rabbi Loew, Maharalul. Era clar că acela îi transmitea un mesaj, striga ceva de sub lespedea lui, de parcă i-ar fi sărit somnul de veci.

Iar hambarul nu era o coşmelie, ci un colos de lut, din care se răstea la Rabbi Luminiţă o vegetaţie crescută alandala. L-a recunoscut imediat: Golemul!

Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook