Foxtrot intrase în vechiul cimitir evreiesc din Praga cu sfială, strecurându-se printre Echo şi Golf, temător să nu se stîrnească iarăşi vântul cinic al istoriei care suflase peste plăcile funerare îndoindu-le care-ncotro.
Lui Bravo locul îi amintea de portul acela foarte îndepărtat din povestea lui Kipling, bântuit de o corabie cu vâslaşi morţi care fluierau după sufletele viilor ce ar fi îndrăznit să se încumete până acolo şi să le tulbure tihna.
Golf nu-şi putea lua gândul de la albine. Auzise că sunt singurele vieţuitoare care mor în zbor, cu aripile încărcate de polen, şi nu găsea altă metaforă mai potrivită ca s-o opună deşertăciunii acestei lumi prost croite.
Hotel analiza textura pietrelor, încercând să descopere cum îşi înghiţiseră inscripţiile, fiindcă majoritatea puteau fi înţelese doar pe pipăite, cum îşi citesc orbii cărţile.
India deşira în minte o bucată dintr-o odă pe care o dibuise în Rig Veda: „Doar El, Cel care a pornit Creaţia,/ El, care o priveşte din ceruri, doar El,/ El, care a făcut-o sau poate că n-a făcut-o,/ El singur poate că ştie. Sau poate că nici El”. O lua mereu de la capăt, agăţându-se în acelaşi nod: „sau poate că n-a făcut-o”.
Convinsă că într-un cimitir nu poţi intra decât în ţinută de gală, Juliett se simţea stânjenită. Dacă ar fi fost drapată în veşmintele potrivite şi dacă un fluierat indecent n-ar fi făcut-o să tresară, sufletul ei ascuns, de tragediană, ar fi putut să strige în voie, ca Medeea lui Euripide: „Totul a dispărut, dar mi-a mai rămas ceva – eu însămi!”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook