Pentru că Marele Preţios şi cei 12 apostoli ai săi măsurau, fără să scoată o vorbă, de pe acoperişul lumii, hăul care se căsca sub picioarele lor, Amitra s-a înflăcărat: „Vreţi să salvaţi lumea! Ce vreţi, de fapt? Să găsiţi leacul molimei care o bântuie? Poate că o să-l găsiţi, dacă vi-l închipuiţi ca pe un cuvânt magic. Dar am intrat în Epoca Molimelor – va trece asta, vor veni altele. N-o să mai prididiţi să vă ţineţi după fiecare virus, să vânaţi fiecare microb. Incendiul care se cheamă lume nu poate fi salvat. Lăsaţi-o să ardă!”.
A fost de ajuns să se întoarcă energic spre ea şi Zopa s-a apropiat dintr-un salt: „Iată-mă-s!”. I-a ordonat cu o voce de oţel: „Să le deschidem porţile!”.
Porţile erau larg deschise, însă Zopa părea să fi înţeles porunca Amitrei, fiindcă a dispărut val-vârtej.
Apoi s-a auzit vocea Marelui Preţios venind de departe, de dincolo de el. Vorbea scrutând lung porţile deschise: „Înţeleg că e vremea să ne despărţim… Ştiu bine ce ne spui – că nu se poate ca unii ca noi, care nu se pot salva singuri, să aibă pretenţia de a salva lumea. E drept, nu suntem, onorabilă Amitra, decât nişte cuvinte care vorbesc între ele. Dar dacă la început a fost cuvântul şi prin cuvânt s-a creat lumea, înseamnă că leacul acestei lumi nu poate să fie decât în cuvinte”.
În templul păzit de siamezele telepate s-a făcut o linişte atât de adâncă încât se putea auzi pâlpâirea lumânărilor din seu de iac, iar pe porţile deschise fluturarea steagurilor de rugăciune pătrundea cu un vuiet de viscol.
Era într-o luni.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook