De ce ajunseseră din nou pe Aleeea Lunetiştilor, acolo unde fuseseră abandonaţi, la sosirea în Alep, de Bibliotecarul Eretic? De ce dispăruse hiena ştirbă, în blana căreia se oploşiseră? Unde era Abu Kutub? Ce le-ar fi putut spune motanul? Tatăl Căutării scormonea după un răspuns cu care să nu-şi tulbure apostolii.
Pentru că nu erau pregătiţi să afle adevărul, a început aşa: „Să fim bucuroşi că încă suntem în Alep şi n-am fost azvârliţi în Piaţa Huanan…”
„Unde mai e şi piaţa asta?” a întrebat nervos Charlie.
L-a liniştit pentru moment Echo: „În Wuhan”.
„Nu înţeleg legătura. Cine să ne azvârle?” s-a smiorcăit Lima.
„Gândurile noastre” a răspuns simplu motanul.
„Dar eu nu mă pot gândi la ceva ce nu cunosc!” a izbucnit Charlie.
„E de ajuns că mă gândesc eu”, i-a replicat motanul, pe tonul cel mai firesc. „Năluca Tatălui Cărţilor mi-a împrumutat jurnalul doamnei Fang Fang, scriitoarea din Wuhan. Acolo am găsit acolo mantra uşii închise”.
„Şi cum sună mantra doamnei Fang Fang?” s-a interesat, fără prea multă tragere de inimă, India.
Motanul a încercat un ton incantatoriu: „<Orificii ale trupului, ferecaţi-vă… Vântule îngheţat, opreşte-te… Cele o sută de rele nu se pot abate asupra noastră!>”.
Alfa nu s-a abţinut să observe: „Şi pe-aici, prin Alep, bântuie acest <virus escroc>, cum îi zic chinezii. Nu l-a împuşcat nimeni”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook