Charlie tocmai deschisese gura să facă un anunţ important, când Echo s-a apropiat de Kilo, de parcă îl vedea pentru întâia oară, şi a exclamat: „Uau! Ai fost la spitalul cărţilor! Ai vizitat o carte!”.
Neobişnuit să fie băgat în seamă, Kilo a răspuns timid: „Recunosc… am… vizitat o carte. Adevărul e că am stat ore întregi la căpătâiul ei, până a dispărut”.
„Vrei să spui că şi-a dat obştescul sfârşit” a precizat Alfa.
„Se poate spune şi aşa, dar cartea de care fusesem foarte legat a dispărut. Adică n-a mai putut fi resuscitată şi a dispărut ca fumul, ca praful luat de vânt. Înţeleg că aşa se întâmplă cu toate”.
India devenise şi ea curioasă: „Şi cum se numeşte cartea căreia i-ai stat la căpătâi?”.
„Nu ştiu dacă e cazul… Nu cred că…” s-a fâstâcit Kilo.
„De ce? Ai făcut un gest de mare nobleţe” l-a încurajat India.
„De fapt, povestea e… povestea e mai complicată…”. Kilo se bâlbâia rău.
„Puteam să jur că e ceva necurat la mijloc!” l-a bruftuluit Charlie. Se pregătea să facă un anunţ important şi toată povestea cu spitalul cărţilor i se pusese de-a curmezişul.
„Necurat nu e cuvântul cel mai potrivit…”.
„Nu ne mai fierbe! Zi odată cum se numeşte cartea!” l-a somat India.
„Numele cărţii nu cred că are relevanţă. Demonul uitării m-a mânat în spitalul cărţilor” a apucat să mai spună Kilo.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook