Când maestrul Honza a strigat că nu sunt singuri în interiorul Golemului şi că mai vede o mână care scrie, cei doisprezece şoareci de bibliotecă s-au înfricoşat. Deşi ar fi trebuit să ştie că o mână care scrie n-are cum să lovească.
„Poţi vedea ce scrie?”, l-a întrebat Kilo.
S-a grăbit Charlie să răspundă: „Mane, tekel fares! Numărat cântărit, împărţit! Ce altceva să scrie vreodată o mână pe un perete?”.
„Pielea de răsărit a Golemului nu e sala de bal a împăratului Belşaţar. Nu suntem în Babilon, iar regele Cirus n-a ajuns încă la porţi”. Vocişoara lui Honza pleznea de încântare că reuşise să răspundă academic la zeflemeaua lui Charlie.
„Poţi vedea ce scrie?”, a repetat Kilo înfrigurat.
„Mda… Mâna scrie ceva fără noimă. Tot fără noimă mi s-a părut când am citit asta prima oară în Talmud…”.
“Nu ne mai fierbe, spune-ne odată ce scrie!”. Golf nu era zorit atât să ştie, cât să treacă repede momentele care îi ţineau cu sufletul la gură. Îşi închipuiau că pe pielea de răsărit a Golemului cineva scria o ameninţare la adresa lor.
„E un soi de îndemn…”.
„Citeşte!”, l-a somat Delta.
Maestrul Honza a citit rar, aproape silabisind: „Fiţi mai bine cozile leilor decât capetele vulpilor”.
„O şaradă, un fel de hartă a comorii în cimilituri!”, a rânjit Charlie.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook