După ce Delta a reuşit să iasă din burta statuii doctorului Freud, cea atârnată deasupra străzii Husova, a stat o vreme descumpănit pe olanele unui acoperiş, aşteptând să audă vocea Bibliotecarului Eretic.
Dar cum diavolul părea să se fi topit, liliacul sub acoperire şi-a desfăşurat în minte harta Pragăi, căutînd drumul cel mai scurt spre Castel.
Se putea duce oriunde, însă acolo îşi făcea veacurile singura fiinţă din oraş pe care o cunoştea – Câinele Negru.
De fapt, blajinul Câine Negru nu era o fiinţă, ci propria sa fantomă, care-şi găsise în Cetate un part-time job: stătea la intrare, între orele 23.00 şi 24.00 şi însoţea vizitatorii rătăciţi prin cele trei curţi ale Castelului până spre vest, sub zidurile Mănăstirii Loreta.
Dar pentru că miezul nopţiiI trecuse demult, Delta s-a gândit că-l va întâlni pe Câinele Negru în cămăruţa de deasupra capelei Sfântului Wenceslas, păzind bijuteriile coroanei. L-ar fi recunoscut de departe, era ca un fum ridicându-se demn de pe focurile care jucau pe comoară.
Abia când a ajuns în dreptul uşii şi-a amintit că nu poate fi deschisă decât cu 7 chei, iar el n-avea nici măcar un şperaclu. Aşa că a început să bată şi să-l strige. De fapt, se striga pe sine – „Sunt eu, Delta!” – şi răcnea atât de tare încât se temea că aerul din tuburile orgii va începe să vibreze.
Câinele Negru a ieşit pe sub uşă, îmbrăţişându-l ca pe un vechi prieten.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook