Lima o privea matern pe Nihaya care adormise în landou. Arăta ca un copil bătrân, învelit într-o blană ponosită. Tresărea din cînd în când şi din botul întredeschis i se scurgeau aceleaşi cuvinte: „răgete, mugete, lătrături, croncănituri, chiţăituri, ciripituri…”. Probabil visa ceea ce le povestise. Hiena al cărei nume era Sfârşitul îşi târa coşmarul din veghe în somn.
Aleea Lunetiştilor era tot pustie, aşa cum îşi închipuiau că ar putea fi întregul Alep – nişte ruine care se căscau pretutindeni, doar ca să scuipe un întreg repertoriu de sunete înfundate: voci omeneşti, huruit de tancuri, salve de mortier, rafale de mitralieră, tropăit de bocanci, bum-uri izolate de puşti calibrul 50, răcnete scurte, paşi disperaţi fugind în zig-zag…
„<Nu te strofoca să fugi, vei muri obosit!>, asta e una dintre devizele noastre, ale lunetiştilor!>”, le-a strigat Bravo, cocoţat pe ceea ce odată fusese un acoperiş.
Charlie l-a luat peste picior, în timp ce scurma în nişte ibrice: „Cred că eşti ultimul lunetist de aici şi până la Porţile Raiului”.
„Ce înţelegi prin Porţile Raiului?”.
„Locul de la marginea oraşului unde s-ar putea să înoptăm. Odată, acolo a fost cea mai modernă platformă industrială din regiune. Acum e un hogeac tocmai bun pentru unii ca noi”.
… Nihaya a deschis ochii asupra Limei care o veghea. I-a făcut semn să se apropie: „Vreau să-ţi dăruiesc nişte vorbe, pe care le-am citit în creierii unuia mai înţelept decât mine”. S-a chinuit să le scoată din seiful gâtlejului: „Ce ai pierdut în foc vei găsi în cenuşă…”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook