Motanul – căruia Nihaya i se adresase cu Abu Bahath, Tatăl Căutării – adulmeca, încercând să prindă parfumul oraşului ascuns sub ruine: măsline, dafin, pergament şi sare de Mediterana. I se părea că se înalţă ca un fum dinspre locul în care odată fuseseră tarabele din Shuk El Sabun.
„Dacă Dumnezeu s-ar gândi să păstreze lumea pentru o singură fiinţă”, a spus, „nu poate fi alta decât Abu Kutub, Tatăl Cărţilor, care încă mai caută cele şase volume de Comentarii olografe ale lui Maimonide”.
Spre surprinderea motanului, hiena ştirbă ştia la cine se referă: „Allah n-o să-l descopere în atâta amar de lume care continuă să-şi închipuie <Călăuza rătăciţilor> ca pe un ghid turistic”.
„Ai citit <Călăuza>? şi-a luat Charlie tonul superior.
„Am citit-o, fiindcă a scris-o în arabă”.
Charlie a dat umilit înapoi: „Întrebam şi eu…”.
„I-am cunoscut şi unul dintre descendenţi, urmaşul celor care, la sfârşitul secolului XIV, au fugit din Egipt la Alep”. Nihaya obosise de atâta vorbit şi s-a întins cât era de lungă în mijlocul lor. Ca în noaptea în care divolul îi lăsase pe Aleea Lunetiştilor, cei treisprezece s-au cuibărit în blana ei, ca într-o pătură năpârlită. Priveau cerul senin care mai păstra, reflectată, imaginea oraşului de dinainte de război.
Deveniseră aşa cum un arabist descrisese busolele: unde se află treisprezece, a paisprezecea, introdusă printre ele, „le va face pe toate să oscileze, apoi să se fixeze într-o nouă configuraţie adaptabilă”. Aşa i-a găsit Tatăl Cărţilor.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook