Nu se risipise încă ultimul cuvânt al Indiei când, din umbra bolţilor, s-a desprins un personaj înfofolit într-o blană de iac şi cu mască de vânt. Părea proaspăt descălecat la uşa templului, deşi n-ar fi fost exclus să-i fi pândit de ceva vreme. În spatele măştii, vocea lui suna înfundat, ca un clopot care şi-a înghiţit limba. I s-a adresat Amitrei, într-un stil de o excesivă preţiozitate, întinzându-i eşarfa de curtoazie: „O, zeiţă a minţii, giuvaer al iniţiaţilor! Am ascultat fără să vreau conversaţia voastră. Şi eu cred, dacă-mi este îngăduit, că buddhismul e o neuroştiinţă”.
„Cine eşt?” l-a întrebat tăios Amitra. Alături, Zopa şi-a sticlit dinţii şi ghearele.
„Sunt un călător…”.
„De ce nu-ţi scoţi masca? Vremea musonului a trecut demult”.
„Vă cer iertare, dar cea mai slabă adiere îmi destramă obrazul… Masca asta de piele, pe care aici o purtaţi ca să vă feriţi de vânt, mi s-a lipit de figură încât mi-e teamă că, dacă o scot, va ieşi cu tot cu chip…”.
Motanul şi cei 12 aveau sentimentul că îl mai întâlniseră undeva. Silueta şi ceva inconfundabil în adâncul vocii lui le zbârlea blana.
Amitra îşi continua interogatoriul: „De unde vii?”.
„Dacă aş răspunde că vin de pretutindeni, m-aţi putea considera obraznic. Dar, pentru că sunteţi o expertă în arta de a citi gîndurile, ştiţi că nu mint…”. Şi călătorul cu mască de vânt se înclină adînc.
„Ciudat”, a bombănit Amitra. „Ţie nu-ţi pot citi gândurile”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook