Mai întâi au auzit vocea ruginită, răcnind cântat: „Aaaaaaaalte Zaaaaakhen!”.
Între răcnete – roţile dezaxate ale unui cărucior săltând pe caldarâm.
Cu urechile chiulite, au scos capetele din ascunzătoare. Pe mijlocul drumului, fix pe mijlocul Aleii Lunetiştilor, trecea împingând un cărucior hodorogit o fiinţă pe care au confundat-o la început cu Nihaya, hiena ştirbă, poate fiindcă era mai mult gură – o gură ca o peşteră neagră.
„Ce strigă?”, a întrebat Lima.
„Strigă <Alte zakhen!>, Adică <lucruri vechi>. Pe străzile din oraşele Orientului circulă astfel de comercianţi măunţi de vechituri. În Ierusalim sunt arabi cu căruţe trase de un măgăruş şi tot în idiş îşi fac strigarea. Pe-aici mulţi vor să scape de lucrurile vechi”, a explicat Echo.
Când s-a apropiat de locul unde se piteau, au văzut că posesoarea rufoasă a vocii şi a căruciorului gol nu era Nyhaia.
„Angrosista de Belele!” a exclamat Charlie.
Căruciorul s-a oprit, aşişderea şi strigătele fiinţei. Auzise vocea lui Charlie şi acum îi vâna din priviri. Ochii ei rubinii scotoceau găurile zidurilor ca nişte reflectoare de căutare.
„Aici!” s-a precipitat Bravo. „Suntem aici!”. Au coborât în şir indian pe mijlocul drumului.
Angrosista de Belele i-a adunat în căuşul unei singure priviri şi, înainte să-i dea bineţe, cei doisprezece şi motanul au observat că în ceea ce aducea cu un landou era, totuşi, ceva. Pe fund, ca un prunc ponosit, zăcea o carte.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook