Echo identificase cartea şi aştepta confirmarea lui Kilo, pe care auzul titlului l-a trezit din transă.
„Da”, a îngăimat Kilo, „ E <Codex Seraphinianus>”.
Cu excepţia Limei, au răsufat cu toţii uşuraţi.
Din clipa în care i se pronunţase numele, cartea a încetat să mai trimită SOS-uri.
„S-a jucat tot timpul cu noi şi vinovat e Kilo!” a declarat sentenţios Charlie.
„Cine s-a jucat cu noi? Cartea?!”. Lima era profund răscolită.
Charlie n-a auzit întrebarea, preocupat să se confrunte cu Kilo: „Te-a păcalit ca pe un novice! S-a prefăcut că îşi dă duhul şi ai stat la căpătâiul ei ca un… ca un…”.
„Ca un adevărat şoarece de bibliotecă”, a intervenit calm Echo. „Kilo n-are nici o vină. Oricare dintre noi ar fi procedat la fel”.
Ceilalţi se relaxaseră, doar Charlie îşi autoalimenta furia: „Dar e o fakebook! Cartea asta e o minciună!”.
„Trăim în epoca post-adevărului. După acest Codex o putem data: post-adevărul începe în 1981, când a fost publicat. Un semiobscur arhitect din Milano, Luigi Serafini, desenează o lume inexistentă şi îşi explică desenele într-o limbă inventată. Nu-i nimic ieşit din comun. Post-adevăr nu înseamnă minciună” a concluzionat Echo.
Lima gândea cu voce tare: „Dacă trăim în post-adevăr, înseamnă că a existat şi o epocă a pre-adevărului, ba chiar şi una a adevărului”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook