Liliacul Delta s-a agăţat, cu capul în jos, de spusele motanului – „Vânatul prins noi suntem, dar cine e capcana?”. Recunoştea versul lui Rumi şi mai mult decât atât: credea că găsise soluţia. Şi-a amintit ce îi povestise demult Peştele Zburător din Tora Bora. S-a grăbit să ne împărtăşească:
„Există, în fabulosul Hejaz, între Mecca şi Medina, un oraş pe malul Mării Roşii, al cărui nume e – care altul? – Mireasa Mării. La capătul oraşului, începe pustiul. Acolo, când te rătăceşti şi începi să te învârţi în cerc, auzi voci. Sunt glasurile poeţilor morţi, care îşi recită, fără odihnă, poemele. Fiecare vers lasă o urmă în nisip, lasă un semn. Dacă ştii să citeşti semnele şi te iei după ele, ajungi la o oază… Cred că asta trebuie să facem şi noi. Asta pare să ne fi sfătuit şi motanul: să tăcem până vom auzi vocile care o să ne arate drumul şi o să ne scoată de aici”.
„Voci? În burta păsării? Câţi poeţi şi-ar recita versurile în burta păsării Kalavinka?” s-a zbârlit Charlie.
“Toţi!” a bătut Delta, impacientat, din aripi.
Bravo era sceptic: „Hm… Dacă era pasărea Phoenix, poate. E pasărea poeţilor”.
„Kalavinka e tot o pasăre Phoenix. V-a spus-o motanul: Kalavinka e o pasăre Poehnix fără rug”.
„Bine” s-a învoit cuminte Lima. „Şi ce avem de făcut?”.
„Să tăcem, naibii, ca să auzim vocile!” ne-a poruncit Delta.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook