Adevărul e că liliacul şi-a dorit dintotdeauna să fie şoim. Se simţea în largul lui pe pumnul stâng al motanului.
Nu din orgoliu, nu pentru onoruri şi-a dorit Delta să fie şoim, ci pur şi simplu ca să vadă soarele. Ca în povestea celei de-a unsprezecea păsări din Divanul lui Attar. L-a întristat mereu răspunsul înţelepţilor, care nu-i dădeau nici o şansă: „Liliacule, o furnică rătăcită într-un puţ nu va ajunge niciodată la lună”.
Delta s-a consolat, prin urmare, cu sfatul unui sufit: „Dacă vrei să afli o singură clipă de tihnă în lumea asta, trebuie fie să dormi, fie să-ţi repeţi ce vei fi visat”.
Privind spre liliac, niciunul dintre noi nu se îndemna să opteze încotro s-o luăm.
Ca să coborâm oriunde în mascarada de pe Pământ, trebuia să ne grăbim. Gaura de vierme, gândeam, se putea astupa oricând.
Să purcedem spre Ierusalim, cum propusese Delta, ar fi însemnat să ne citim viaţa invers, de la sfârşit la început, cum citeam Tora. Amintirea cea mai veche ar deveni prima. Am închide ochii în clipa când i-am deschis prima oară.
Tot Delta a vorbit într-un târziu, de parcă motanul, care îl ţinuse pe pumn ca pe un şoim, i-ar fi scos capişonul.
Vorbea cu glasul celei de-a şaptea păsări din Divan, atât de frumos încât, cum spunea Attar, îl ascultau până şi cuvintele: „Nu vă temeţi. Vom merge direct spre buricul Pământului şi ne vom odihni la umbra tuturor adevărurilor. Iar amintirile fiecăruia se vor deschide ca o rană, ca o carte care a căzut de pe raft”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook