Au fost adăpostiţi în ceea ce părea a fi biblioteca unei mănăstiri. Li s-a părut cald, închipuindu-şi că sunt îmbrăţişaţi de toate cele o mie de braţe ale lui Avalokitesvara.
N-aveau de unde să ştie că, prin părţile locului şi la nevoie, focul se aprinde cu mintea, invocându-i numele cu o singură silabă – ram.
Erau obosiţi, ca şi când ar fi rătăcit din viaţă în viaţă până sus, pe acoperişul lumii.
Dacă nimeriseră în Lhassa şi ar fi avut de ales, ar fi dorit să se afle lângă Palatul Potala, în Templul Vindecării de pe Muntele de Fier.
În gândul fiecăruia s-a auzit, limpede, vocea Amitrei: „Templul Vindecării nu mai există”.
Marele Preţios a răspuns, sperând să se arate Amitra (una dintre cele două siameze telepate care le aruncase frânghia pe care se căţăraseră până aici): „De ce spui că nu mai există? Există pe lumea asta ceva ce nu mai există?”.
Au apărut amândouă – Amitra şi Zopa. Una (Zopa) părea dublul feroce al celeilalte. „Iată-mă-s” i-a anunţat, cu aceleaşi vorbe cu care îi salutase la venire. Alte cuvinte părea să nu ştie sau să n-o intereseze.
Amitra i-a scanat dintr-o privire, replicându-i Marelui Preţios: „Nu mai există aici, asta voiam să spun. Templul Vindecării a plecat atunci, imediat după bombardament…”.
„Atunci – când?” a vrut să ştie motanul.
“Când atunci era acum”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook