Urcuşul nostru trecea acum printr-o beznă adâncă, de parcă intraserăm în căptuşeala lumii.
Când am plecat în şir indian din Ţara Proştilor, luând-o semeţi pe Calea Sabiei, am crezut că vom avea răgazul să ne vindecăm de disperare.
Motanori-sama îşi făcea vânt cu un evantai de fier şi vorbea neîntrerupt, încercând să ne lumineze bezna. Era aşezat la coada şirului, iar o parte din ceea ce spunea se risipea în întuneric, înfigându-se ca în pâslă. Câte un cuvânt, o propoziţie, o frază neterminată ne atingeau ca nişte scântei şi, la lumina lor, puteam vedea preţ de două-trei clipe hăul de dedesubt.
Cei 12 lehămetiţi ştiau că şoarecii de bibliotecă sunt consideraţi dăunători de toate regimurile. Ştiau că, la nevoie, nu găseşti nici o gaură în care să te ascunzi. Şi mai ştiau că, decât să trăieşti în Ţara Proştilor, mai bine te îngropi cu un vraf de cărţi în patria minţii tale.
Alfa a dat tonul la cântec şi, până la Lima, au răcnit toţi câte un vers:
„Într-o țară-n care-am fost/ Era mare cel mai prost./ Ţara unde-i bun tutunul/ Avea proști unul și unul./ Cine-oleacă-avea de cap/ Și-l punea după dulap./ Pentru că omul cel mare/ Se-alegea după picioare./ Umblau solii prin norod,/ C-un carîmb și-un calapod./ Și cinstirea ți se da/După talpă și pingea”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook