După povestea păsărilor uituce, Foxtrot s-a trezit gândind cu voce tare: „Dacă aceste Dodo au existat, ştiinţific vorbind putem avea de a face cu un Alzheimer al păsărilor. Gândiţi-vă la noi: n-avem biografie, ci bibliografie. Dacă uităm tot ce-am citit, uităm de noi înşine. Asemenea păsărilor care se tem să-şi ridice privirea spre cer, vom ajunge să ne temem de biblioteci ca de nişte abisuri întunecate”.
Charlie l-a urmărit cu greu până la capăt: „N-ai dreptate! Trebuie să uităm, ca să supravieţuim. Suntem mai degrabă ca nişte corăbii care, să nu se scufunde în furtună, îşi aruncă balastul”.
„Dar nu-şi aruncă nici cârma, nici busola. Fireşte că uităm clipă de clipă câte ceva, altfel am deveni o protuberanţă a propriei noastre memorii, ca personajul lui Borges, cel care îşi amintea fiecare cuvânt, fiecare cută a existenţei lui, fiecare strop de ploaie, fiecare zgomot, şi care a sfârşit sufocat de propriile sale amintiri. Depinde însă de unde începe uitarea. Dacă jocul fabulos al memoriei şterge prezentul şi se cuibăreşte tot mai adânc în trecut, ne-am putea trezi înecaţi în amintiri de dinainte de a ne fi născut”.
Foxtrot ar mai fi vrut să adauge ceva, dar l-a întrerupt Charlie: „Şi dacă Povestitorul, dumnezeul nostru, se îmbolnăveşte el însuşi de uitare? Ori, poate, e deja bolnav? Primii pe care nu-i va mai recunoaşte vom fi chiar noi, adică ultimii”.
Angoasele Limei găsiseră deja soluţia: „Ca să supravieţuim, ar trebui să intrăm în mintea altui Povestitor”.
… Lui Delta îi tot suna în urechi un vers pe care-l auzise în peştera Peştelui Zburător: „Și, fără mască, moartea pătrunse-n foișor…”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook