„Încerc să aud voci şi – nimic!” şi-a ieşit Charlie din fire.
Delta se străduia să rămână calm: „Răbdare, lasă-i pe ceilalţi să se concentreze… Uite cum facem: prinde fiecare câte un vers pe măsură ce îl aude, apoi extragem semnele şi ne ghidăm după ele până ieşim de-aici…”.
O vreme puteai tăia tăcerea cu cuţitul, dacă ai fi reuşit s-o desluşeşti în bezna unde ne aflam.
Cu urechile ciulite, ne străduiam să distingem din glasurile poeţilor pe care moartea nu-i odihnise semnele care urmau să ne jaloneze calea.
„Atenţie!” ne-a prevenit Delta. „Ca să nu ne învârtim în cerc, trebuie să nimerim – între zecile de sinonime arabe pentru <drum> – acel cuvânt care înseamnă <drum spre o apă>. Cuvântul acela – zăvorât în metafore ca o insectă în chihlimbar – ne va scoate din burta păsării Kalavinka”.
Pândeam vocile, le jumuleam la repezeală ca să găsim repede cuvântul, făceam câţiva paşi şi aşteptam alte voci. Era prima oară când, uitând de foame, munceam febril împreună.
Scoteam semnele din cuvinte şi ne rugam lui Dumnezeu să ne scape, când motanul ne-a aruncat coaja unui vers care tocmai ajunsese până la el: „A-L adora pe Dumnezeu în clipe de pierzanie înseamnă a-ţi adora propria spaimă”.
„Află că toată lumea, în vremuri de restrişte, se roagă lui Dumnezeu”, l-a informat ofuscată India.
„Cărui dumnezeu?” a vrut să ştie motanul.
„Celui mai apropiat”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook