După ce ne-a spus povestea Ţării De Care N-are Nimeni Nevoie, şobolanul de cursă lungă a continuat să fumeze scrutând luminile stranii care veneau din adâncuri.
Bravo l-a privit compătimitor: “Te-ai moleşit, bătrâne. Ţi s-a luat brusc vântul din vele”.
Şobolanul s-a întors către el şi i-a comandat în zeflemea: „Mai dă drumul la terţarolă şi ridică focurile!… Înseninează-te, fiule. Nu poţi trăi veşnic în furtună”.
Atunci ni s-a alăturat Secundul. Nu arăta nici pe departe cum ne închipuiserăm că ar trebui să arate cel mai puternic om de pe nava noastră. Părea tânăr şi, în lumina lunii, aproape firav. S-a înclinat ca să-şi atingă talismanul cu blană, pe şobolan, şi l-a salutat cu simpatie pe motan. Avea o voce de stentor. La alura lui, părea o voce împrumutată: „Toate bune, Kedi efendi?”.
Până să apuce motanul să răspundă, Secundul i-a scrutat pe cei 12. În afară de Bravo, care făcea pe temerarul, Alfa, Charlie, Delta, Echo, Foxtrot, Golf, Hotel, India, Juliett, Kilo şi Lima aveau aerul unora pe care îi sleise răul de mare.
„Nu ţi-ai luat cam multe provizii, Kedi efendi?” l-a întrebat Secundul pe motan, zâmbind larg. .
Motanul nu prea era nici el în apele lui. Nu-l deranja că Secundul îi spusese, în limba lui, „domnule Pisică”. Îl încurca întrebarea cu proviziile. A răspuns într-un târziu, încercând să fie cât mai succint: „Distinşii şoareci nu sunt proviziile mele, Bey al Mărilor. Sunt colaboratorii mei, şoareci de bibliotecă împreună cu care pregătesc un experiment vital pentru omenire”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook