„Ce înseamnă huzur?” s-a decis în cele din urmă Delta să-l întrebe pe Echo.
Nu i-a răspuns imediat. Mai întâi l-a privit lung prin fumul de narghilea şi a sorbit din ceaiul dulce. „Huzur e un cuvânt turcesc mai încăpător decât un hotel din Laleli. Dar să nu-ţi închipui că înseamnă lene ghiftuită. Nu numai. În cuvântul ăsta, încap şi melancolia, şi spaima fără obiect, şi adâncul, şi înaltul, şi desfătarea, şi chinul, şi pâlpâirea dragostei şi o ură stinsă, şi speranţa, şi acceptarea destinului, şi mugurii neruşinaţi ai vieţii, şi aşteptarea morţii, toate îmbibate în umoarea onctuoasă a Bosforului. Adaugă sunetul focului şi incandescenţa apei…”.
„Adică invers”, a încercat să-l corecteze Golf. „Vrei să spui sunetul apei şi incandescenţa focului”.
Echo i-a zâmbit în hohote: “Vreau să spun: focul se aude, are un sunet al lui, de neconfundat. Întreabă-l pe sultan Altan, dacă nu mă crezi. Luminăţia Sa trebuie să fi fost martorul marilor incendii din oraşul ăsta. Cât despre incandescenţa apei, o vom simţi curând”.
Dar sultan Altan nu putea fi conturbat: începuse o partidă de şah feeric cu Kedi efendi. Cel mai frumos joc din lume. Nu cu cai, ci cu cămile. Cu piese câte vrei, pe care le mişti cum te pocneşte inspiraţia. Ai voie să trişezi, dacă nu te poţi abţine. Iar atunci când pierzi, negreşit câştigi.
Privindu-i pe motani, orbiţi de huzurul lor intelectual, concentraţi deasupra tablei, n-avei cum să nu constaţi că sunt sufletele-pereche, ca într-un suav poem oriental, „jumătățile aceluiași suflet, două pagini deschise ale aceleiași cărți”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook