În cele din urmă au fost nevoiţi să-i dea dreptate motanului: Piatra Învăţării de Minte era primul loc pe care Yavuz Paşa le-ar fi aşezat căpăţânile, dar ultimul în care i-ar fi căutat.
Acum că se mai liniştiseră, nu ştiau de unde să înceapă: să asculte povestea lui Delta, să chibzuiască în ce fel ar putea da de urma Dresorului sau să-şi caute următorul adăpost.
Întrebarea lui Echo a căzut peste ei ca securea călăului: „Cine suntem?”. Nu „Ce căutăm aici?”.
S-a bursucat Charlie: „Ce întrebare mai e şi asta?!”.
Bravo i-a ţinut isonul: „Cum adică cine suntem?! Suntem eroii unui experiment care va salva lumea!”.
Echo avea glasul coclit de oboseală: „Bine, bine, nu tăgăduieşte nimeni experimentul care va slava lumea. Eu întrebam doar dacă mai suntem aievea sau firul poveştii noastre se deapănă fără noi”. Şi s-a grăbit să adauge, intuind că se va găsi vreunul care să-i răstălmăcească vorbele: „Vreau să spun că uneori simt că n-am plecat deloc din biblioteca în care ne închisese covidul, de-acolo din ţara de care nimeni n-are nevoie”.
„Ţara lui Scapăcinepoate” l-a completat Alfa.
Echo l-a fixat insistent pe motan: „Ne-ai spus odată că nu suntem decât nişte cuvinte care vorbesc între ele…”.
Motanul privea în lungul strâmtorii şi n-a catasixit să spună decât: “După echinocţiul de toamnă a început cel mai frumos anotimp de pe Bosfor. Bucuraţi-vă”.
Au înţeles că venise resurecţia.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook