Delta, liliacul sub acoperire, îi dădea târcoale motanului, făcându-şi curaj să-l abordeze. Într-un târziu, l-a întrebat: „De ce trebuie să fugim atât de departe? Cine vrea să ne găsească ne va găsi, chiar dacă ar fi să rătăcim din viaţă în viaţă…”.
Motanul n-a mai apucat să-i răspundă. În zarea Pietrei Învăţării de Minte s-a întrupat, din ţipetele pescăruşilor de pe Bosfor, un personaj care înainta spre ei legănându-se. Scund şi rotofei, cu o figură senină, aproape veselă, învelit într-un cafatan negru care atingea pământul, pe cap cu o pălărie din blană de zibelină cu boruri largi.
Era Rabbi Lempel, Rabbi Luminiţă, care bătea deseori drumul din Fatih la Topkapi să stea la taclale cu piatra. Ca să fim corecţi până la capăt, Rabbi Lempel mai mult asculta – vorbea piatra. Ce anume îi spunea? Piatra Învăţării de Minte, pe care, în Seraiul Sultanilor, îşi aşezaseră grumazul generaţii de condamnaţi la moarte, văzuse şi auzise multe. Avusese patru veacuri să le îndure şi încă un veac jumătate să le rumege. Dar nu istoria îl interesa pe Rabbi Lempel, ci viaţa până la ultima suflare.
I-a văzut pe cei treisprezece, zgribuliţi de spaimă, şi i-a cercetat cu atenţie: un motan, unsprezece şoareci şi un liliac sfrijit. Ceva important trebuie să-i fi adus împreună. Şoarecii erau de soi bun, şoareci de bibliotecă. Motanul avea o ţinută nobilă. Cât despre liliac – se putea citi de la o poştă că e foc de isteţ.
Rabbi Lempel i-a cules pe rând: pe şoareci i-a băgat în buzunarele largi ale caftanului, pe liliac la ascuns sub surtuc, iar motanului i-a făcut semn să-l urmeze. A fost singura zi când n-a mai vorbit cu piatra, ci s-a grăbit să se întoarcă în odăiţa lui de pe malul de vest al Cornului de Aur.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook