Lui Kedi efendi nu i se părea deloc că Angrosista de Belele ar fi fost cum spunea – pavată cu intenţii bune. Dar era singura lui şansă de a-i salva pe cei 12 şi nu-şi putea permite luxul să o risipească. Era decis să o ia în serios: „Mă gândesc că – şi dacă vom ajunge pe insula cu nume ciudat – ne trebuie un plan bine ticluit ca să salvăm ostatecii, fără să cădem şi noi în mâinile lor”.
Sultan Altan s-a umflat în blană: „Nu vor îndrăzni, câtă vreme sunt eu cu voi! Nu trebuie decât să privesc în ochi Coperţile Negre şi să le poruncesc să elibereze ostatecii. Dar, ca această poliţie secretă să n-apuce să îi tortureze, trebuie să plecăm acum!”.
Încă ofensată de îndoiala cu care începuseră s-o privească motanii, Angrosista de Belele a întrebat: „Cu ce binevoiţi să ne deplasăm? Pentru că nu va fi o călătorie de plăcere, vă sugerez cu desosebit respect să nu folosim covorul zburător sau bătrâna broască ţestoasă care face naveta între Pisicopole şi Insula Ţuguiată…”.
„Şi ce propui?” a chestionat-o sultanul.
Angrosista îşi regăsise deplin tonul slugarnic: „Nu mi-aş permite să propun ceva. Luminăţia voastră ştie mai bine. Eu pot doar să vă sugerez. Dar, dacă insistaţi…”.
„Să insist?! Eu poruncesc! Îţi poruncesc să ne duci în Insula Ţuguiată!”.
Ochii de rubin ai Angrosistei de Belele sticleau ca două felinare de agealâc: „Propun să ajungem acolo cu puterea gândului”.
„Cu puterea gândului?!” s-a mirat Kedi efendi.
Angrosista l-a privit nedumerită: „Cunoaşteţi o putere mai mare?”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook