Deşi erau în criză de timp sau poate tocmai de aceea, Kedi efendi continua să-l descoase pe Sultan Altan. Era clar că are ceva în minte, că voia să ajungă undeva şi nu găsea calea. În uşa cafenelei, înainte de a decide dacă o vor lua spre dreapta sau spre stânga, i-a şoptit din nou lui Sultan Altan, ca să nu-l audă ciorile curioase din copacul de peste drum: „Luminăţia ta, nu te întreb degeaba ce crezi că e timpul. În mintea povestitorului care ne-a zămislit, timpul stă pe loc. E o pojghiţă subţire, pe care ne zbenguim cu toţii, sub care curge veşnicia. Dacă şi-ar fi propus să spargă pojghiţa, cei doisprezece ar fi alunecat direct în veşnicie. I-am fi pierdut definitiv. Dar, pentru că i-am văzut plutind pe o pană de curent, înseamnă că nu pot fi departe”.
Sultan Altan l-a ascultat politicos, apoi şi-a căutat cuvintele, pentru că n-ar fi vrut, în ruptul capului, să-l jignească: “Kedi efendi, eşti oaspetele meu. Pe-aici, prin Pisicopole, se spune că oaspetele vine cu zece noroace și, chiar dacă mănâncă unul, tot mai rămân nouă. Apostolii tăi au fost răpiţi şi trebuie să-i eliberăm din gheara Coperţilor Negre. Trebuie să ne gândim bine, pentru că pot fi oriunde”.
„Înţeleg că pot fi în oricare dintre biblioteci. Dar de ce i-ar duce pe şoarecii de bibliotecă printre cărţi, taman în mediul lor, de unde oricând ar putea evada? Doar sunt cu toţii nişte erudiţi”.
„Fireşte că nu în biblioteci. E mai logic să-i ţină ascunşi unde nici nu ne gândim… Ştiu pe cineva care ştie!”. Şi sultan Altan a scos un fel de fluierat mieunatic.
N-a trecut un minut şi, din spuma lăpturie a dimineţii, a apărut înaintând precaut, o pisică rufoasă, cu ochi şireţi sticlind neruşinat ca rubinele false. Arătarea a mieunat obedient: „La cheremul înălţimilor voastre…”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook