Urmăreau de o oră ploaia de stele, privind – aşa cum îi instruise Bravo – la 45 de grade deasupra orizontului. Cerul se umpluse de dâre luminoase ca de poteci subţiri pe care ar fi putut coborî păsările ca pe sănii.
Când spectacolul s-a sfârşit şi s-a crăpat de ziuă, iar ei şi-au îndreptat privirile din nou spre pământ, Golf a reînnodat discuţia, interpelându-l pe motan: „Când spui că realitatea e o halucinaţie colectivă spui că lumea e o iluzie şi că Dumnezeu e Marele Iluzionist”.
Motanul l-a privit cu simpatie. Era clar că Golf, sub ploaia de stele, doar la asta reflectase. „N-am îndrăznit să merg atât de departe. Însă nu exclud ca Dumnezeu să fi avut motive întemeiate, dacă a creat lumea ca pe o mare iluzie. Postulatul trebuie verificat”.
Delta râdea reţinut, cum râd chiropterele mici, vegetariene. Apoi le-a atras atenţia: „Chiar într-acolo ne îndreptăm – spre locul unde lumea e privită ca o iluzie. Tibetanii nu pot fi contrazişi uşor, tocmai fiindcă ei contemplă lumea de pe acoperiş ei. Au, adică, o perspectivă mai largă şi sunt vecini du Dumnezeu”.
Era genul de discuţie căreia doar Echo mai putea să-i facă faţă. N-a ezitat: „Am citit de ce occidentalii nu pot sta în poziţia de lotus…”. A făcut o pauză retorică, dornic să atragă atenţia tuturor: „Fiindcă au hainele prea strâmte. Şi nu cred că referinţa e exclusiv la veşminte”,
„Ştiţi cum sună rugăciunile tibetane?” i-a întrebat Delta. De unde să ştie? I-a dumirit el, cu un glas incantatoriu: „Ascultaţi vocile sufletelor voastre, voi, toţi cei rătăciţi. Aceasta e o Lume a Iluziei. Viaţa nu e decât un vis…”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook