Motanul ne-a privit pe toţi atent, de parcă ar fi vrut să ne picteze, apoi a continuat să depene povestea Duhului: „De când a ieşit din Lampă, a trăit în toate lumile posibile – şi în Dar al-Harb (Casa Războiului), și în Dar as-Salam (Casa Păcii), ba chiar și în Dar al-Ghurur (Casa Amăgirii). Dar niciodată nu s-a simţit mai vulnerabil ca în Casa Amăgirii, adică în cartea misticului andaluz în care se aciuise. Noaptea, în biblioteca goală, când începea Jihadul Literelor, Duhul fără Lampă ştia să deosebească –  cum nici unul dintre noi n-ar putea s-o facă – horcăitul consoanelor duble de oftatul vocalelor lungi… Vorbesc despre el la trecut, sperând să fi ajuns înaintea noastră aici, în al şaptelea cer”.

Echo s-a dezmeticit primul: „Omul acela, tânărul savant îndrăgostit, Jibril – cu care Duhul fără Lampă s-a întâlnit în capitolul VI al cărţii lui Ibn Arabi, căruia n-a apucat să-i îndeplinească nici măcar o dorinţă – cu el ce s-a întâmplat?”.

Motanul şi-a dres glasul, disimulând emoţia care îl cuprinsese: „Un mare filosof spunea că suntem visaţi. Eu cred că suntem povestiţi… Dacă mă întrebi, pe Jibril povestitorul l-a lăsat să se povestească singur”.

Primul care a prins ideea a fost Bravo: „Dacă şi noi suntem povestiţi şi – punem răul în faţă – chiar de acelaşi autor, crezi că o să vină ziua în care o să ne abandoneze, obligându-ne să ne povestim singuri?”.

Motanul a tăcut, fie că nu ştia ce să răspundă, fie că ştia bine răspunsul.

India a început să se agite. „Chiar aşa: dacă cel care ne povesteşte se va sătura de noi? Sau i se va părea că suntem prea mulţi şi ne va executa pe rând, ca să-şi facă mai uşoară istorisirea?”.

Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook