Venise rândul celor treisprezece să-l studieze cu atenţie pe Rabbi Lempel. Lingeau zahăr candel şi îl priveau cum, aplecat peste un ceaslov, urmăreşte rândurile cu yadul – beţişorul ritual de argint, având la capăt o mânuţă cu degetul arătător îndreptat spre text.
Bătrânul citea cu satisfacţia uimită a celui care deschide prima oară Cartea şi erau cu toţii foarte curioşi ce pericopă alesese în dimineaţa aceea 8 Kislev 5781, cu două săptămâni înainte de Hanuka.
Adevărul e că, la rându-i, ridica din când în când ochii să-i măsoare, de parcă i-ar fi comparat cu vreun desen sau vreo descriere din ceaslov.
De mult nu mai fuseseră motanul şi cei 12 apostoli ai săi atât de împăcaţi cu existenţa ca în cămăruţa lui Rabbi Lempel din Balat, vechiul ghetou al Pisicopolelui, astăzi vesel şi colorat ca un cartier de turtă dulce.
Alfa le-a şoptit, plin de admiraţie faţă de gazda lor: „Gândiţi-vă că omul ăsta are toate răspunsurile…”.
Bătrânul, bucuros că oaspeţii lui şi-au dezlegat limbile, a replicat prompt: „N-am chiar toate răspunsurile”.
Cei treisprezece au tresărit. Motanul a făcut un pas înainte: „Îţi mulţumim, Învăţătorule, că – în cea mai întunecată zi a vieţii noastre – ne-ai ridicat în palma ta şi ne-ai pus la adăpost”.
„Aş vrea să aflu ce vânt v-a adus în palma mea” le-a mărturisit Rabbi, mai mult amuzat decât curios.
Echo a profitat să-i pună repede întrebarea care îl chinuia: „Până unde îl va mai urma Dumnezeu pe om?”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook