M-am trezit într-o hărmălaie uşor de descris: motanul scrâşnea la un şoarece, păstrând distanţa socială: „Eşti mâncat!”. De jur împrejurul lor se adunase, chichotind subţire, toată şoricimea, ca în Spărgătorul de nuci, actul întîi.
Încercând să-i abat atenţia, l-am anunţat solemn: „Astăzi e o zi mare!”. S-a potolit. „Ziua Mondială a Pisicilor Negre?”. „No. Ziua Internațională a Muncii”.
A privit o vreme meditativ la şoarecii care se îmbulzeau să se întoarcă în găurile lor.
„O să cer ajutor de stat”, mi-a spus. „Distanţarea asta nu mă mai lasă să prind nimic”.
Pe măsură ce vorbea, mina lui devenea tot mai tristă: „Ultimul şoarece l-am primit ca ajutor de la voluntari… Ziua Muncii, zici? De ce n-am sărbătorit Ziua Vrabiei, pe 20 martie?”.
„Glumeşti”. „Ba deloc. Dacă o să cauţi pe wiki, afli şi că Ziua Spălatului pe Mâini e abia pe 15 octombrie”.
Printre zăbrelele izolării noastre se strecura un soare cu dinţi.
„Vezi şoarecii ăştia?”. Nu-i mai vedeam. Dispăruseră. „Crezi că ei serbează ceva? Chiţăie de foame. Capcanele s-au închis prin ordonanţă militară. Nici otravă nu mai găsesc. Iar autorităţile nu s-au găndit încă să-i bage în şomaj tehnic…”.
L-am privit cu atenţie: „Vorbeşti ca un şoarece sub acoperire”.
„După ce se termină jocul, şi regele, şi pionul ajung în aceeaşi cutie”.
„Uuau! Adânc!”
„Am citit asta pe o reclamă la pompe funebre, probabil”.
Nu-l văzusem pe motan niciodată atât de cătrănit. Privea concentrat pe fereastră, de parcă ar fi aşteptat pe cineva.
„Vine foametea”, m-a înştiinţat.
L-am întrebat, mai mult ca să nu vorbească singur: „Şi ce-o să se întâmple?”.
„Foametea pune totdeauna ceva la cale”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook