Cei 12 apostoli au făcut roată în jurul Marelui Preţios şi au ciulit urechile. Nu voiau să le scape nimic din ce urma să le spună. Era vorba despre viitorul lor. (Nu aflaseră încă adevărul că, pe acoperişul lumii, cuvântul „viitor” era total necunoscut).
Marele Preţios vorbea cu ochii închişi, de parcă, dacă i-ar fi deschis, ar fi putut să-i zboare gândurile care încotro: „Există pe lumea asta o pasăre care s-a născut bătrână. La începutul lumii, atunci când a ieşit din ou, s-a înălţat direct spre tăriile cerului. Ştia tot despre toate şi încă ceva pe deasupra. Poate că era o pasăre-tulku, o reîncarnare a zborului. Poate, nu ştiu. N-a văzut-o nimeni, deşi toţi cei care păşesc pe calea iluminării au vorbit cu ea, măcar o data în viaţă, fiindcă şi-a făcut cuibul în minţile noastre. Numele păsării e Garuda, adică Sunetul Sinelui. Un nume ciudat. Mulţi au poreclit-o Pasărea Oglindă, pentru că, atunci când ţi se cuibăreşte în cuget, devine un fel de oglindă a minţii tale”.
India a deschis ochii mari. „Spui o poveste complicată, Mare Preţios. Ca şi când te-ai grăbi să ne împărtăşeşti un vis pe care nu l-ai visat până la capăt. Eu însă ştiu despre ce vorbeşti. Despre clipa în care cerul din afară trezeşte un cer înăuntrul minţii noastre. Când eşti pregătit să-ţi întâlneşti propriul sine, apare pasărea Garuda, ţine oglinda în gheare şi auzi, în minte, glasul ei ca şi când ar fi al tău: <Nu e nevoie de mai mult să dobândeşti iluminarea, dar mai puţin nu e de ajuns>…”.
Privind insistent către fereastra oarbă în care înainte se cuibărise Delta, Marele Preţios a adăugat doar: „Pasărea Garuda ne aduce mintea acasă”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook