Rabbi Lempel a cântărit bine întrebarea lui Echo – „Până unde îl va mai urma Dumnezeu pe om?”.  Ar fi fost tentat să răspundă: „Până unde omul însuşi se va abandona pe sine”.

Scrutând viitorul, răscrucea în care omul şi Dumnezeu urmau să se despartă nu era departe. Uneori vedea locul acela ca pe o câmpie pârjolită, Alteori, ca pe o pădure de peturi. Sau ca pe o văgăună imensă – cutia craniană a inteligenţei artificiale.

Avea şi el, Rabbi Lempel, momente în care îşi spunea că poate ar fi fost mai bine ca Dumnezeu să fi păstrat lumea în gând. Acum, lumea asta trufaşă era lovită de o molimă necunoscută şi parcă oamenii începuseră să se smerească.

Deschise scrinul, ca să mai rupă de pe sfoară nişte bucăţi de zahăr candel. Împărţindu-le frăţeşte, îi urmărea cu atenţie. Nu se îndoia că cei treisprezece erau un mesaj, poate chiar literele unui mesaj, pe care cineva ţinuse cu tot dinadinsul să i-l trimită.

S-a aşezat turceşte în mijlocul lor, ascultându-le răbdător povestea.

Păreau a fi nişte cuvinte încarnate, scăpate cu fuga din Ţara de Care Nimeni nu Are Nevoie. „Sunem nişte cuvinte care vorbesc între ele”, i-au mărturisit. Poate că aveau dreptate. Era decis să verifice. 

Rabbi Lempel se întoarse la masa de lucru, înfăşurat în spaimele sale: cum ar fi arătat astăzi pământul, dacă Dumnezeu sa fi păstrat lumea în gând? Oameni mai instruiţi şi mai înţelepţi fuseseră ispitiţi de întrebarea asta. El n-avea altă soluţie decât să i-o adreseze direct Celui de Sus. Şi a început să se roage…

Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook