Poate pentru că lumina puternică a zilei îl împiedica să-l vadă pe Bibliotecar în toată sinistreţea lui sau poate pentru că acela insinuase că el, liliacul sub acoperire, ar fi un trădător sau poate pntru că era cel mai dârz, Delta glăsui cu încrâncenare: „Nu-i corect să primeşti la schimb treisprezece suflete. Unul singur ţi-e prea de ajuns”.
Temându-se că Delta se va oferi să-şi vândă sufletul în locul tuturor, Faust efendi a propus pe un ton de necontrazis: „Vom trage la sorţi!”.
Bibliotecarul Eretic se amuza copios. (Motanul s-a gândit o clipă că seamănă cu un nebun pe o tablă de şah goală).
Croncănea aproape şăgalnic: “Nu poftesc la nici unul dintre sufletele voastre. Ce-aş sputea face cu ele? N-au valoare de întrebuinţare”.
Faust efendi avea nevoie disperată de timp: „De ce vi se spune şi Dresorul de Şobolani?”.
„Tu de ce crezi? Fiindcă dresez şobolani. Am acest hobby. Şobolanii sunt foarte deştepţi şi disciplinaţi. Nu le lipseşte decât talentul. Aici intervine măiestria mea: îi talentez”.
„Şi cum se talentează un şobolan, excelenţă? E foarte interesant de ştiut” s-a prefăcut preocupat Faust efendi.
„Prin hipnoză” a recunoscut cu falsă modestie Bibliotecarul. Se înfoia în penele lui lucioase de parcă tocmai le-ar fi vopsit: „Scot tot ce-i artistic în ei, cum scoţi apa dintr-o fântână adâncă. Îmi place să-i văd transfiguraţi. Un singur lucru îmi scapă…”.
Când un corb îţi spune că îi scapă ceva, nu te poţi gândi decât la fabula lui La Fontaine.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook